This website uses cookies. They help us to know a little bit about you and how you use our website, which improves the browsing experience.

 

 

Ultimul articol

Articole recente

Video

Gabriel Baicu

Gabriel Baicu

Simțul critic în analiza textelor biblice este esențial. Totul depinde de atitudinea cu care abordăm o anumită temă, indiferent care ar fi acel subiect. O abordare caracterizată prin orbire totală în fața unor texte religioase, pe temeiul că acestea ar fi „sfinte” este cea mai sigură cale către eșec spiritual și eroare.

Website URL: http://www.zootemplate.com Email: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.
Friday, 23 October 2020 21:11

Experiență și dogmă

Marea dilemă a omului modern este alegerea dintre adevărul crud și o iluzie care poate genera confort interior. Suntem oare gata să sacrificăm un confort iluzoriu, o pace interioară bazată pe adevăruri îndoielnice de dragul adevărului curat, acela pe care suntem nevoiți să îl înfruntăm direct pentru a merge mai departe în căutările noastre? Este adevărul un drum, mai degrabă decât oprirea într-o stație? Consider că adevărata bogăție spirituală o reprezintă permanentele adăugiri la cunoașterea adevărului.

După opinia mea, nimic nu este mai prețios decât adevărul, oricât ar fi de dificilă priveliștea lui sau drumul care duce la el. De ce? Pentru simplu fapt că doar cunoașterea adevărului ne deschide porțile către lumea reală la care este necesar să ne raportăm corect dacă dorim să putem reflecta, influența și controla această lume.

Dacă nu cunoaștem și nu înțelegem lumea în care trăim atunci, în numele unor religii primitive, bazate pe forme de expresie arhaice, cum ar fi miturile, vom fi controlați de puteri abile care vor să ne facă să acționăm în interesul lor, lăsându-ne să fim convinși că activăm în favoarea noastră.

O regulă fundamentală pentru aflarea adevărului o reprezintă ascultarea tuturor părților implicate sau a tuturor acelora care au un cuvânt de spus în ceea ce privește subiectul în cauză. Cât privește problema vieții veșnice și a ceea ce se întâmplă în viața de dincolo există o divergență uriașă de opinii între ceea ce prezintă dogmele și doctrinele religioase și ceea ce au experimentat persoanele care au avut experiențe înainte de moarte.

Cel mai mare dușman al adevărului este dogmatismul, ideile fixe care au fost trecute în canoane bisericești și nu mai pot fi schimbate niciodată. Mulți uită că toate cărțile cu caracter religios sunt scrise de oameni și că este imposibil de acceptat că oamenii care le-au scris au fost cu totul neutrii, nu au avut nici o implicare personală. Nenumăratele contradicții între dogmele și doctrinele religioase se explică tocmai prin implicarea factorului subiectiv, al înțelegerii diferite ale unor adevăruri care trec dincolo de viața de pe pământ. Pe lângă orizonturile personale ale celor care au scris textele cărților religioase trebuie să avem în vedere și interese de grup, instituționale.

Pe de altă parte, experiența personală cu Realitatea de dincolo trebuie avută în vedere și trebuie apreciată ca un factor esențial în cunoașterea adevărurilor care privesc spiritualitatea. 

Care deci este adevărul? Există o contradicție evidentă între afirmațiile explicite sau implicite promovate de învățăturile oficiale bisericești, pe de o parte, și experiențele a milioane de oameni care experimentează moartea clinică sau așa numitele experiențe înainte de moarte. Care este această contradicție? Este vorba despre felul în care sunt acceptați cei care sunt în pragul morții de către „prezența luminoasă care eliberează o dragoste și o strălucire care depășesc orice imaginație și pe care mulți o identifică cu Dumnezeu.” Această prezență îi întâmpină pe aceia și acelea care au avut stop cardiac și au intrat în așa zisa moarte clinică, după ce aceștia se desprind de trupul lor și călătoresc printr-un tunel de lumină.

Conform dogmelor și doctrinelor religioase, Dumnezeu este un fel de Administrator al Justiției cosmice. În aceste condiții, Tatăl a dat toată judecată Fiului care îi separă pe oamenii care au trăit pe Pământ, în două categorii, și anume cei și cele care vor trăi veșnic în rai și cei și cele care vor trăi veșnic în iad și vor fi chinuiți în acel loc extrem de neplăcut de reședință.

Cei mai mulți oameni vor fi în iad, deoarece „puțini sunt cei aleși”, după cum precizează Biblia. Cu alte cuvinte, după afirmația instituțiilor bisericești, fiecare om care a trăit pe pământ va trece printr-o judecată exigentă, iar pedeapsa celor mulți va fi una cu adevărat chinuitoare.

De fapt, este vorba despre o extrapolare a ceea ce se petrece pe Pământ. Oamenii care respectă legile sunt lăsați să trăiască în pace, dar cei și cele care le încalcă ajung la închisoare, într-un loc de loc plăcut. Oare nu este așa și atunci când este vorba despre viața veșnică? După spusele a milioane de oameni care au experimentat moartea clinică, nu este deloc așa. Se intră într-o nouă dimensiune cu totul superioară vieții pe pământ. 

Din punct de vedere al subiectului care ne interesează, problema este tocmai această judecată. Care este adevărul? Dogmele și doctrinele religioase ne vorbesc despre o judecată aspră, dar persoanele care au avut experiența morții clinice și care afirmă că l-au văzut pe Dumnezeu ne vorbesc despre o Realitate care nu îi judecă pe aceia și pe acelea care au ajuns în lumea de dincolo.

Este o contradicție fundamentală, deoarece, dacă nu există o judecată finală, înseamnă că toți oamenii care trăiesc pe Pământ, în trecut, prezent sau viitor, au șansa de a deveni ființe de lumină, după moartea lor biologică, indiferent dacă au aderat sau nu la o dogmă sau doctrină religioasă sau alta.

Aproape toți aceia și acelea care au avut experiențe înainte de moarte, au mărturisit că au fost primiți în lumea spirituală de o Ființă care degajă o lumină specială, lumină care, deși este extraordinar de strălucitoare, totuși este perfect suportabilă pentru ochi, deci nu produce orbirea care, de exemplu, se produce, atunci când ne uităm direct la soare.

O lumină caldă, o lumină vie care îi cuprinde în mijlocul ei pe aceia și pe acelea care ajung pe tărâmul acela minunat, atât de extraordinar încât poate să fie descris prin analogie cu ceea ce există pe Pământ doar cu dificultate.

Este o lume de calm și contemplare, de frumusețe și fericire în care chiar și culorile sunt pline de dinamism și sunt animate de o viață proprie pe care o împărtășesc cu cei și cu cele nou venite.

La venire, nimeni nu ne mustră că am greșit în viețile  noastre, că am luat decizii greșite, câteodată chiar în ciuda celor mai bune intenții. Nu ne judecă nimeni, dar ni se dă prilejul să ne judecăm singuri, prin aceea revizuire a vieții care se propune, fiecărei persoane ajunse acolo, și care ne trece prin toate evenimentele vieții noastre, de data aceasta din perspectiva persoanelor cu care am avut a face și pe care câte o dată le-am rănit.

Se pare că aceasta este singura metodă prin care putem să înțelegem tot ceea ce au trăit toți aceia și toate acelea pe care le-am rănit cât am trăit pe Pământ, adică să fim puși în locul lor în situațiile concrete în care au suferit din cauza noastră.

Dogmele și doctrinele religioase propovăduiesc însă o justiție inferioară, o retribuție disproporționată, adică o pedeapsă veșnică pentru o faptă a căror efecte sunt, în principal, temporare. O astfel de pedeapsă nu este bazată în mod necesar pe o părere de rău profundă a celui pedepsit pentru ceea ce a făcut și nici nu presupune o schimbare reală a caracterului aceluia sau aceleia care a greșit.

O pedeapsă care nu urmărește să îl ajute pe cel pedepsit să își înțeleagă greșeala este o pedeapsă lipsită de moralitate. 

Există două feluri de justiție, justiția „din interior” și justiția „din exterior.” Adevărata justiție, cea despre care vorbesc aceia și acelea care au trecut prin moarte clinică, este aceea care vine din interior, deoarece este o justiție transformatoare care nu se limitează doar la o pedeapsă care vine din afară, adică acea care are la bază o constrângere exterioară și nu o convingere interioară.

Justiția care se bazează pe o pedeapsă veșnică este inutilă și plină de cruzime, dar mai ales nu are nici un fel de valoare, atâta vreme cât este lipsită de orice consecință morală practică, adică de posibilitatea de îndreptare pentru acela și aceea care au greșit. Cu alte cuvinte, ce rost mai are pedepsirea cuiva cu pedeapsa iadului veșnic, dacă aceea persoană este condamnată definitiv și pedeapsa respectivă nu îl ajută cu nimic să devină o persoană mai bună? Cum să devii o persoană mai bună dacă ești chinuit și torturat veșnic și nu există cale de întoarcere? La ce ajută o astfel de pedeapsă, pe ceilalți sau pe cel sau pe cea în cauză? Nu reprezintă decât răzbunare gratuită. Nu este demnă de ceea ce numim Dumnezeu.    

Orice ar spune cineva, învățătura religioasă privitoare la un iad veșnic este profund absurdă și imorală, deoarece aceasta nu are în vedere conștientizarea greșelilor pe care oamenii le fac în această viață și îndreptarea acelor greșeli și nici nu poate să aibă în vedere acest obiectiv, atâta vreme cât nu mai există nimic dincolo de ea, deoarece este o pedeapsă veșnică.

Învățătura despre iad tinde să transforme religiile oficiale care o practică într-un adevărat iad pe pământ, datorită intoleranței și asprimii pe care o implică. 

Atâta vreme cât oamenii vor fi pedepsiți în iad pentru veșnicie, după cum spune Biblia, nu mai există schimbare, pentru aceia și acelea care au greșit și atunci ce rost mai are pedeapsa, dacă ea nu tinde la îndreptarea celor care au greșit, ci doar la torturarea lor? Dumnezeu este iubire și nu tortură veșnică, cele două sunt incompatibile. Dacă Dumnezeu nu este iubire, atunci avem dreptul să știm adevărul, despre ceea ce este El cu adevărat, deci nu avem nevoie de dogme bazate pe o premisă falsă. Dacă Dumnezeu este iubire învățătura despre iad este o învățătură falsă.

În baza învățăturii creștine, este imposibil ca cineva să fie mântuit prin eforturi proprii, oricât de mult s-ar strădui, iar Biblia ne spune că „la om mântuirea este cu neputință.” Prin urmare, judecata finală, așa cum o prezintă Biblia nu are nici un sens, dacă oricum nimeni nu poate trece de ea prin eforturi proprii. Dacă mântuirea noastră depinde în totalitate de Dumnezeu, Acela care face alegerea după criteriile sale, ce rost ar avea ca El să îi tortureze în iad pe aceia și pe acelea pe care tot El le-a respins de la mântuire? Personal, consider că nu ar avea nici un sens.

Mult mai mult sens are descrierea acelora care au trecut printr-o moarte clinică și care vorbesc despre o Ființă primitoare care îi acceptă așa cum sunt, pe cei care sunt în procesul morții, și îi înconjoară cu o dragoste necondiționată și profundă, o dragoste care nu judecă.

Aceasta este de fapt dragostea pe care a propovăduit-o Isus (Iisus). O dragoste care nu judecă și care îi face pe oameni mai buni. Este vorba de o dragoste cu adevărat transformatoare.

Judecățile aspre omoară dragostea și acesta este motivul pentru care Isus (Iisus) a predicat împotriva judecăților aspre. În același timp, nu există o judecată mai aspră decât aceea care se sfârșește cu o pedeapsă veșnică în iad.

Întreaga religie creștină se bazează pe idea de judecată, dar de ce ar trebui să fie o judecată, dacă Isus (Iisus) ne cere să nu ne judecăm unii pe alții? Persoanele care s-au întors din moarte clinică ne spun că Ființa supremă pe care au întâlnit-o acolo, după ce s-au desprins de trup, nu i-a judecat și nu i-a condamnat în nici un fel, dar le-a dat șansa să se transforme radical și să devină ființe total schimbate în bine.

Judecata este o expresie a puterii și a autorității, dar ne-am aștepta ca Dumnezeu să ne iubească necondiționat și nu să ne judece. De ce? Dumnezeu ne cere să îl iubim pe El necondiționat, fără să îl vedem. Oare nu ar trebui, prin compensare, să ne iubească și El necondiționat și astfel să renunțe la judecată? Oricum judecata unor morți nu mai are nici un sens. Ce rost ar avea ca Dumnezeu să învie pe cineva, doar ca apoi să îl tortureze la nesfârșit? Nu ar fi o atitudine mai iubitoare să îl lase pe mort în mormânt mai degrabă decât să îl învie și să îl tortureze?

În orice caz, persoanele care au trecut prin moarte clinică prezintă cu totul altă Realitate decât ne învață dogmele și doctrinele religioase. Aceasta este o contradicție de fond care mai degrabă trebuie reproșată instituțiilor care promovează aceste dogme și doctrine și nu persoanelor care au trăit extraordinarele experiențe înainte de moarte. Aceștia și acestea povestesc doar ce au văzut și ce au experimentat în unele din cele mai dramatice momente ale vieții lor. Nu fac, în cele mai multe cazuri, propagandă religioasă.  

Aceia și acelea care au trecut prin moarte clinică nu s-au simțit judecați pentru viața lor, ci s-au simțit acceptați de Ființa care i-a întâmpinat pe lumea cealaltă cu o dragoste nesfârșită și cu o înțelegere totală care decurge din aceea dragoste.

Dogmele și doctrinele religioase nu se potrivesc cu experiența milioanelor de oameni care au trecut prin moarte clinică și s-au întors la viață.

Aici este contradicția, dogmele și doctrinele religioase propovăduiesc o învățătură care nu se potrivește cu experiența practică a milioane de oameni care au parcurs experiențe înainte de moarte. Problema este serioasă. Pe cine să credem? Eu consider că experiențele acelor oameni nu pot fi puse la îndoială și că ele se potrivesc mai bine cu esența învățăturilor lui Isus (Iisus) decât cu modul în care dogmele și doctrinele religioase au transformat această învățătură.     

Friday, 26 June 2020 00:00

Ateistii si Crestinii

Dumnezeu, așa cum este prezentat în cartea Geneza, prima carte a Bibliei, nu avea de ce să creeze lumea într-o ordine absurdă, așa cum ne spune Biblia. El nu ar fi creat ziua și noaptea în prima zi, după cum afirmă textele biblice, dar cerul l-ar fi creat doar în ziua a doua și soarele și celelalte corpuri cerești doar în ziua a patra. Ce sens are creația luminii fără cer? Cine poate să fie considerat păcătos și să fie condamnat la un așa zis iad veșnic doar pentru că nu crede o asemenea absurditate? Oricine nu crede în legende nu va crede nici în împărțirea lumii în păcătoși și sfinți, dar acesta este un argument temeinic care pledează împotriva unei înțelegerii literale a existenței iadului și a altor texte biblice.

 

Am început acest studiu prin a pune o întrebare, pe care o consider fundamentală: ce fel de modificări, dacă există, se produc asupra credinței în Dumnezeu a unei persoane, atunci când cineva este obligat să admită, pe baza argumentației oferite, că primele 11 capitole ale cărții Facerea nu descriu o situație de fapt și prezintă o imagine a lui Dumnezeu defavorabilă Lui, deci nu sunt rezultatul inspirației divine? Personal, consider că acest studiu dă un răspuns la această întrebare. Știind că primele 11 capitole ale Bibliei sunt doar mituri și nu fapte reale, întreaga fundație biblică a credinței unei persoane în Dumnezeu este îndepărtată.

Narațiunile cuprinse în cartea Facerea din Biblie sunt esențiale pentru credința religioasă ebraică, pentru cea creștină dar și pentru cea islamică, cea din urmă menționând și ea că întreaga omenire este urmașa primilor doi oameni, Adam și Eva, care, de fapt, nu au existat niciodată cu adevărat. Toate cele trei credințe monoteiste sunt afectate atunci când cineva își dă seama că povestirea despre Adam și Eva este un mit și nu are nimic a face cu realitatea.     

Dumnezeu nu a creat universul și omenirea în șase zile și înțelegerea acestui adevăr aruncă îndoiala asupra tuturor teologilor care se bazează pe acceptarea acestei supoziții false. O teologie care este clădită pe o fundație falsă nu poate fi decât greșită, atunci când își formulează concluziile.

Religiile nu sunt de încredere atunci când se referă la originile universului și ale omenirii. Singura paralelă ce se poate face este aceea privitoare la posibilitatea unor vizite a uneia sau mai multor civilizații extraterestre pe Pământ care au lăsat urme, atât ale unor construcții impresionante care au rămas din perioada antichității, cât și în diverse mituri, răspândite peste tot pe suprafața Pământului. Aceste mituri nu descriu în amănunt vizitele civilizațiilor extraterestre, ci oferă o formă transfigurată, exagerată a unor astfel de evenimente.

Schimbarea aceasta de paradigmă, care presupune că o credință în Dumnezeu nu se mai poate baza pe vechile supoziții, ci are nevoie de altele noi, are uriașe implicații teologice, dar acest studiu nu face decât să deschidă o discuție pe această temă, nicidecum nu își propune să epuizeze subiectul. Dacă Adam și Eva nu sunt personaje reale, originea omenirii trebuie să fie căutată în altă parte, decât în Biblie, și singurul loc unde poate să fie găsită se află în cuprinsul științelor moderne.

În momentul de față este mai corect să afirmăm că nu știm cum a creat Dumnezeu lumea și nici dacă a creat-o El. Nu avem nici un fel de revelație în acest sens. Primele 11 capitole din Biblie nu sunt inspirate de Dumnezeu, deci nu putem să le folosim ca bază pentru a afla cum a apărut universul și omenirea. Dacă însă acceptăm natura ca revelație a lui Dumnezeu, atunci, din cercetarea ei, putem să știm, în anumite limite, ce s-a petrecut la începuturile existenței universului și ale omenirii.

Presupunerea că Dumnezeu ar fi creat universul și omenirea nu se bazează pe nimic. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu există sau că El nu are calități excepționale. Științele moderne pot să explice apariția universului și a omenirii fără implicarea lui Dumnezeu în aceste explicații. Revelația în natură este interpretabilă, ea nu ne conduce direct la ideea existenței lui Dumnezeu și deci nu este o dovadă a existenței Lui. În aceste condiții, singura sursă pentru cunoașterea lui Dumnezeu este experiența personală a fiecărui individ cu El. Numai printr-o revelație și relație personală cu Dumnezeu cineva poate să știe că El există și că are calități excepționale.

Știința nu poate să dovedească nici existența și nici inexistența lui Dumnezeu, dacă El este o Realitate care există înainte de Big bang. S-ar putea dovedi existența unor ființe extraterestre care trăiesc în același univers cu noi. Astfel de ființe, pentru că fac parte din universul nostru, pot să fie cunoscute de noi. Ființele extraterestre însă, dacă aparțin de universul nostru, nu puteau crea universul și nici participa în nici un fel la crearea lui, deoarece ele trebuiau să apară cu necesitate la un interval oarecare de timp, după apariția lui. 

Dacă Dumnezeu nu a creat primul om din țărâna pământului, înseamnă că evoluția care a condus la apariția primului om, a început cu miliarde de ani în urmă, o dată cu apariția primelor forme de viață. Dumnezeu nu l-a creat pe primul om, dar El ar fi putut să influențeze apariția vieții pe Pământ, prin a genera condițiile potrivite pentru apariția vieții pe planeta noastră. Aceasta însă nu poate să fie decât o speculație, pur și simplu nu avem cum să știm dacă El s-a implicat sau nu în apariția universului nostru. 

Chiar dacă nu l-ar fi creat pe om, Dumnezeu poate să intre în relație cu fiecare individ în parte și să ducă la schimbarea naturii acelei persoane, printr-o transformare profundă a gândirii sale. Atunci când conștiința noastră se conectează la Conștiința universală care este Dumnezeu, oamenii încep să vadă lumea prin ochii Lui și în acest fel se produce transformarea naturii umane, printr-un surplus de conștientizare.

Acest tip de experiență este o experiență similară cu o experiență în afara corpului, dar este trăită în corp. O astfel de relație cu Dumnezeu se îndepărtează de îndeplinirea ritualică a învățăturilor cuprinse de dogmele și doctrinele unei religii sau a alteia. Schimbarea naturii umane nu se realizează doar prin practicarea unor ritualuri, ci numai printr-o relație personală cu Dumnezeu care, trăind în ființa fiecărui credincios în parte, duce la o schimbare profundă a minții și inimii acelei persoane.

Experiența cu Dumnezeu se poate descrie în multe moduri, dar descrierea ei nu poate să înlocuiască trăirea ei. De aceea, instituțiile bisericești nu pot să ofere decât descrierea unor experiențe personale, ale unora dintre credincioșii sau credincioasele lor, dar nu și trăirea acestor experiențe. Trăirea acestor experiențe ține de credința fiecărui credincios și al fiecărei credincioase în parte. Regulile bazate pe dogmele și doctrinele religioase duc de obicei la o credință rigidă și rece și sunt străine unei vibrații spirituale autentice. Spiritualitatea, deci, se bazează pe o experiență trăită cu Dumnezeu și cu oamenii, experiență care nu poate fi transmisă, ci doar descrisă de altcineva persoanei care dorește să o experimenteze.    

Experiența spirituală nu presupune o ieșire obligatorie din corpul biologic, ci mai degrabă ea înseamnă o detașare de instinctele biologice prin care un om se adaptează la realitate. Creștinismul însă presupune chiar o negare a instinctelor biologice, de exemplu, Isus (Iisus) a spus că cine va vrea să își scape viața și-o va pierde, ceea ce ar putea fi interpretat ca o cerință de negare a instinctului de supraviețuire. Totuși cine își va pierde viața din pricina Lui și din pricina Evangheliei și-o va mântui.  (Marcu 8; 35)

Din punctul meu de vedere, dacă se ajunge la concluzia la care eu am ajuns și anume aceea că primele 11 capitole din Biblie sunt texte mitologice și nu o descriere a realității nu ne rămâne altceva de făcut decât să respingem cu totul ipoteza creaționistă cu tot ceea ce cuprinde ea. Lumea nu a fost creată în șase zile calendaristice și nici măcar în șase perioade mai lungi de timp și putem să știm lucrul acesta cu certitudine din faptul că primele 11 capitole din Biblie sunt doar născociri omenești, la care se pot atașa sensuri spirituale contradictorii. Nu doar că perioadele de timp care ne sunt propuse de către cartea Facerea sunt în totală lipsă de armonie cu descoperirile științifice, dar trebuie observat că ordinea creației stabilită de Biblie este contradictorie și absurdă și de aceea nu poate fi luată în serios. În mai multe locuri, efectele sunt amplasate înaintea cauzelor și a condițiilor care permit producerea lor. De exemplu, lumina zilei, care ar fi fost creată în ziua întâia, ar fi apărut înaintea cerului și a soarelui, care ar fi fost create în ziua a doua și respectiv în ziua a patra.

Deoarece Dumnezeu, în calitate de Creator, trebuie să se afle în afara creației Sale, este nevoie să operăm cu un concept mai cuprinzător decât acela de univers. Acest concept este conceptul de existență ca atare, care cuprinde toate entitățile existente din toate lumile sau toate universurile aflate în existență. Lumea noastră nu este tot ceea ce există deoarece înainte de Big bang a trebuit să existe o altă realitate care a făcut posibilă existența singularității care a generat universul nostru. Personal consider că existența ca atare este infinită, deoarece nonexistența absolută, fără spațiu, fără energie, fără particule și fără legi nu poate să producă nici un fel de efecte, deci nu are cum să existe.  

Știința nu deține un răspuns la întrebarea: ce a fost înainte de Big bang? Există desigur mai multe ipoteze, una dintre ele fiind aceea că totul a apărut din absolut nimic. Personal, resping această ipoteză deoarece absolut nimic nu poate să producă ceva anume. Existența a ceva real trebuie judecată după efectele pe care le produce și atunci când observăm anumite efecte înseamnă că există ceva anume care le produce, o anumită cauză. 

Acolo unde nu există nici un fel de efecte, de nici un fel, acolo nu există absolut nimic. Cele mai multe entități care se regăsesc în universul cunoscut reprezintă, în același timp, și efecte ale altor entități, dar și cauze sau condiții care determină apariția unor realități. Dacă universul nostru este un efect al unor cauze, atunci cauza acestui efect nu poate să fie nonexistența absolută, deoarece această categoric nu poate să fie niciodată un efect.

Atunci când cineva afirmă că nonexistența absolută există, aceea persoană afirmă în același timp că ea nu există, deoarece dacă nonexistența absolută ar exista aceasta înseamnă că acolo nu există nimic. „Acolo” nu este cuvântul cel mai potrivit pentru că nonexistența absolută nu ocupă nici un fel de spațiu, nu este absolut nimic. O astfel de non realitate nu putea să producă universul nostru și nu putea să genereze nimic altceva.

 Se poate face deosebirea între existență și non existență atâta vreme cât existența are anumite atribute care o deosebesc de nonexistență, de exemplu, ceva care există se află totdeauna în interacțiune cu altceva care de asemenea există. Un aspect fundamental al existenței este deci interacțiunea. Dacă ajungem să definim ce este existența atunci putem să știm și ceea ce nu este existent.  

Universul nostru are un început, dar dacă excludem o stare de nonexistență absolută, care nu are decât o valoare teoretică și niciodată practică, atunci înainte ca universul nostru să apară, a existat întotdeauna o formă de existență care a generat alte forme de existență și care a dus și la apariția lumii noastre.

Marele mister, mult mai mare decât misterul apariției universului nostru, este misterul existenței ca atare. Întrebarea fundamentală a filozofiei este: de ce există ceva în loc de nimic? Această întrebare este mult banalizată de unii oameni de știință care au transformat-o într-o interogație cu mult mai pragmatică și anume în întrebarea: de ce există universul nostru? Cele două întrebări nu trebuie să se confunde între ele, dar câteodată se face o confuzie deliberată, atunci când unii militanți anti-teiști abordează problema existenței lui Dumnezeu. Universul nostru nu putea să apară din absolut nimic, ci a apărut dintr-o altă formă de existență, prin urmare, existența per se nu poate să fie altfel decât infinită.

Misterul existenței ca atare se află dincolo de orizonturile universului nostru și știința va trebuie să ne arate cum putem să scăpăm de limitele pe care ni le impune prezența noastră într-un anumit univers și astfel să ajungem să putem investiga ceea ce este cel mai important de știut și anume secretele existenței per se. Este naiv să credem că știința a descoperit deja cum a apărut existența per se întrucât nici nu poate fi vorba despre așa ceva deci dincolo de Big bang nu se știe exact ce se află nici dacă în aceea zonă se poate sau nu vorbi de Dumnezeu.

În ceea ce mă privește, consider că existența în sine nu poate să fie altfel decât infinită și dacă este așa nu se pune problema originii ei. Cum poate să existe ceva care nu are nici un început și nici un sfârșit este ceva care depășește logica de fiecare zi, dar alternativa este la fel de ciudată. Cum poate să apară ceva din absolut nimic? În orice caz, dacă îl plasăm pe Dumnezeu la originea tuturor lucrurilor, misterul nu este rezolvat deoarece rămâne neelucidată apariția unei Persoane, fără nici o cauză. Dacă Dumnezeu a creat toate lucrurile, pe El cine l-a creat? Dacă pornim de la premisa că toate lucrurile trebuie să aibă o cauză pentru existența lor atunci trebuie să respectăm această premisă și în cazul lui Dumnezeu. Dacă însă considerăm că existența în sine este infinită, deci nu are un început, atunci nu are nici o cauză pentru apariția ei. Oricum, dacă excludem nonexistența absolută, ca fiind o cauză pentru existența în sine, atunci rezultatul obținut este că existența în sine este infinită. 

Aceasta este o constatare cu care mintea umană nu se poate obișnui decât foarte greu sau deloc, atâta vreme cât cauzalitatea este un element care este adânc înrădăcinat în mintea umană. Ne este foarte greu sau imposibil să acceptăm ideea că existența în sine pur și simplu există și că nu a fost creată sau cauzată de nimic.

Infinitatea existenței în sine nu este o dovadă a existenței lui Dumnezeu, chiar mai mult exclude existența Lui, înțeleasă ca fiind situată deasupra tuturor formelor de existență. Dacă existența în sine este infinită, atunci înseamnă că ea nu a fost creată de Dumnezeu, ci există dintotdeauna. De altfel, nu se poate întrevedea o altă posibilitate, atâta vreme cât existența în sine nu ar fi putut fi precedată de nonexistența absolută.

Dacă existența în sine este infinită, atunci ea poate fi infinită și în complexitate și această afirmație ne poate duce cu gândul la o Conștiință universală pe care noi o denumim Dumnezeu. Aceasta este doar o presupunere, nu este nicidecum o dovadă a existenței lui Dumnezeu.

În ceea ce privește conceptul de spațiu-timp descoperit de Einstein, nu există nici un motiv să credem că dintr-o non realitate, fără spațiu și fără timp, fără legi ale fizicii și fără particule elementare sau câmpuri ar fi apărut spațiu și timpul, așa cum le cunoaștem. Dacă existența în sine este infinită, ea nu putea să fie cauzată de nimic care să nu fie parte din aceea existență, înseamnă că și spațiul și timpul sunt de asemenea infinite, la nivelul existenței în sine.

Se poate presupune că orice lucru care există, fie ocupă spațiu în mod direct, fie depinde de un alt lucru care ocupă spațiu. De exemplu, o idee poate să existe în mintea unui om, iar creierul care o generează ocupă spațiu. Pentru a formula un principiu conform căruia spațiu poate fi creat de ceva care nu ocupă spațiu și nici nu depinde de altceva care ocupă spațiu, ar trebui demonstrat că un astfel de fenomen există. A ocupa spațiu înseamnă și a se propaga prin spațiu, căci fără spațiu, de exemplu, lumina nu se poate transmite.

Dumnezeu nu poate fi gândit ca fiind o Realitate spirituală deasupra existenței în sine, deoarece ceea ce s-ar afla deasupra existenței în sine, adică în afara ei, ar fi inexistent. Cu toate acestea, unii gânditori au încercat de a lungul timpului să promoveze ideea că Dumnezeu ar fi creat tot ceea ce există, aflându-se deasupra existenței în sine, într-o stare nedefinită de non existență. Aceștia au trebuit să recurgă la această stratagemă pentru ca să poată să explice cum se face că Dumnezeu ar fi creat tot ceea ce există, adică existența în sine, din interiorul existenței însăși, fenomen de altfel imposibil. Dumnezeu nu ar fi putut crea existența în sine dacă aceasta era deja o realitate din care făcea și El parte.

Avem de ales între două opțiuni. Prima, Dumnezeu există și aparține de tot ceea ce există, într-o relație cu restul existenței despre care nu avem nici un fel de revelație. Cea de a doua, dacă Dumnezeu este deasupra existenței, adică într-o stare de nonexistență, atunci putem să spunem că El nu există. Din punct de vedere logic este imposibil ca un anumit fenomen să fie în afara existenței și să existe, în același timp. Nu există nici o stare intermediară între existență și nonexistență, dacă considerăm că potențialul de a exista face parte tot din existență. Nonexistența relativă există doar în cadrul existenței în sine și în interdependență de ea. De exemplu, un spațiu vid are un conținut relativ inexistent. Nu este absolut inexistent, deoarece spațiul este deja o entitate care există.  

Existența și nu nonexistența este atributul fundamental a lui Dumnezeu. El există și cuprinde în Sine tot ce există. Dacă credem că El există, adevăratul Dumnezeu trebuie să fie foarte departe de prezentarea făcută de V.T. El nu ar fi ucis 99,99% din populația globului prin Potop, nu ar fi distrus mai multe popoare, pentru a face loc poporului evreu, și nu va aduce sfârșitul lumii. Dumnezeu îi cuprinde în Sine pe toți oamenii, indiferent de religia de care aceștia aparțin sau dacă nu aparțin de nici o religie. Dacă El va da viață veșnică tuturor oamenilor sau nu, aceasta depinde de judecata Lui și nu de cea a diverselor organizații religioase.

Toate speculațiile metafizice, precum și datele științifice, nu pot să dovedească existența lui Dumnezeu. Primele 11 capitole ale Bibliei nu sunt nici ele o probă a existenței Lui. Singura probă sigură și de neînlăturat o reprezintă revelația personală pe care Dumnezeu o trimite celor aleși. Această descoperire adresată unei anumite persoane nu poate fi transmisă de la un individ la altul și nici nu reprezintă o dovadă în sens științific, dar poate fi extrem de convingătoare pentru persoanele care o trăiesc.

În principiu, este posibil ca orice persoană să poată să primească o astfel de dovadă, dacă o cere de la Dumnezeu sau dacă îl caută pe El cu seriozitate. Să luăm un exemplu. Se poate observa că aproape orice persoană care a avut o experiență în afara corpului sau în moarte clinică a suferit un proces profund de transformare, în care a devenit o ființă cu o viață spirituală accentuată. Acele persoane nu au devenit, în mod necesar, adeptele anumitor dogme sau doctrine religioase, dar au realizat că cel mai important lucru în viața este modul cum ne comportăm cu semenii noștri. Aceia și acelea care au trecut prin moarte și au fost resuscitați povestesc că au văzut lucruri care nu ne sunt familiare aici pe Pământ și că au experimentat o dragoste greu de exprimat în cuvinte. Acea experiență poate fi povestită în cuvinte, dar nu poate fi înțeleasă cu desăvârșire decât de aceia și de acelea care o parcurg. Dacă cei și cele care au astfel de experiențe ar trebui să dovedească că le-au avut, le-ar fi foarte greu să o facă, dar persoanele respective sunt convinse de realitatea lor și dovada este chiar puterea lor transformatoare. Unii oameni pot să fie sceptici cu privire la existența unor astfel de experiențe, dar persoanele care le-au experimentat sunt convinse de validitatea lor. Putem să observăm că o credință personală în Dumnezeu, chiar dacă nu poate să fie dovedită științific, poate totuși să fie foarte convingătoare și să producă efecte importante în viețile celor care o au.

Prima sursă a cunoașterii lui Dumnezeu nu este bazată pe cartea facerea din Biblie, care este plină de contradicții și absurdități, ci este, așa cum a fost și pentru Isus (Iisus) o relație personală cu Tatăl ceresc și cu Hristos, care ne învață toate lucrurile.

Monday, 10 February 2020 19:34

Locul şi rolul femeilor în Creştinism

 

Monday, 10 February 2020 19:30

Despre moralitatea creştină

Page 1 of 28

Vinaora Visitors Counter

4069928
Today
This Month
All days
5204
203268
4069928

Server Time: 2020-10-29 22:54:04

Credinta Crestina

Dumnezeu este dragoste, Nasterea din Dumnezeu, Instituția Bisericii, O singura Biserica, Biserica realitate spirituala, Trupul lui Hristos, Crestinism spiritual, Relativitatea doctrinelor confesiunilor creștine, Botezul în apa, Locul si rolul femeilor in Crestinism, Relația și experiența personala cu Isus (Iisus), Hristos Fiul și fii și fiicele Tatălui, Predestinarea, O nouă reformă a Crestinismului, Inspirația Bibliei,Interpretarea Bibliei, Semnul fiarei 666, Unicitatea Bisericii lui Dumnezeu, Despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Despre moralitatea creştină, Locul şi rolul femeilor în Creştinism, Problema autorităţii în instituţiile bisericeşti, Teologia unităţii şi teologia ierarhiei, Apocalipsa: religia instituţională şi taina fărădelegii, The present with of the Church, Early Christianity, The New Reformation, Born from God, Faith without works is dead

Copyright © 2014 ZooTemplate. All Rights Reserved

Top of Page