This website uses cookies. They help us to know a little bit about you and how you use our website, which improves the browsing experience.

 

 

Mobile

2020 10 Jan
Written by

Dacă nu interpretăm literal primele 11 capitole din Biblie, avem tot dreptul să avem serioase îndoieli asupra multor altor texte biblice. Toate textele care sunt cuprinse de Biblie și în care ni se spune că Dumnezeu a creat cerul și Pământul în șase zile trebuie să fie puse la îndoială.

Cum putem să fim siguri că istoria poporului evreu, așa cum este descrisă de V.T., este reală, dacă povestirile privitoare la crearea universului contrazic realitatea? Nimic nu ne îndreptățește să acordăm credit povestirilor din V.T., atunci când observăm cât de contradictorii sunt narațiunile despre creație din Biblie.

O problemă majoră care discreditează în egală măsură toate religiile care cred în existența unui loc de pedeapsă veșnic este problema iadului. Cum ar putea Dumnezeu, dacă este generos și iubitor, să pedepsească veșnic o persoană muritoare care trăiește în niște condiții care sunt departe de a fi ideale pe Pământ? Cum ar putea să se potrivească o pedeapsă veșnică la condițiile vieții trecătoare de pe Pământ? Cei mai mulți oameni nu trăiesc în viața de zi cu zi cu conștiința că sunt veșnici, ei știu că sunt trecători. Coordonatele vieții umane pe Pământ nu permit aplicarea unei pedepse veșnice unei ființe umane, deoarece oamenii trăiesc într-un anumit context în care trebuie judecată responsabilitatea umană. Evoluția speciilor se bazează pe lupta pentru existență în care este inclus și omul. De aceea, legile omenești sunt concepute să funcționeze după condițiile în care oamenii trăiesc pe Pământ. Introducerea unui element extraneu, păcatul, care nu corespunde cu nimic naturii umane, atâta vreme cât sfințenia nu este specifică acestei naturi, nu poate să justifice aplicarea unor pedepse din altă lume, care contrazic substanța naturală a omului. Oamenii răspund doar în măsura în care au fost educați de societate să respecte legile acelei societăți, în limitele naturii lor. Tot ceea ce depășește aceste limite naturale, pe baza unor principii supranaturale, străine naturii umane, nu pot să atragă răspunderea veșnică a oamenilor.    

Orice pedeapsă care se aplică oamenilor care au trăit, trăiesc sau vor trăi pe Pământ trebuie să ia în considerare condiția umană și are ca limită sfârșitul vieții naturale a celor în cauză. O pedeapsă supranaturală pentru oamenii care trăiesc în natura lor pământească este un nonsens.

Dacă realitatea are atât o dimensiune finită cât și una infinită, cele două nu pot să fie confundate între ele, ca și cum între ele nu ar fi nici o diferență. Pe Pământ oamenii au corpuri biologice dar în veșnicie vor trebui să aibă o altă structură pentru a trăi veșnic. Trecerea de la o structură la altă structură este definitorie pentru comportamentul uman. Cu alte cuvinte, multe acțiuni umane sunt determinate de specificul corpurilor naturale omenești și dacă structura biologică ar fi înlocuită cu o alta atunci și comportamentul ar fi diferit.

Pedepsirea unor oameni cu o pedeapsă eternă pentru greșeli săvârșite într-o viață trecătoare este o absurditate. Încă nu s-a dovedit că oamenii sunt ființe nemuritoare, iar experiența umană pământească ne arată că suntem muritori. Construirea unor doctrine pornind de la premisa imortalității umane, fără nici o dovadă clară că suntem ființe nemuritoare, și pe această bază acceptarea principiului condamnării unor oameni la o pedeapsă veșnică, pentru greșelile lor pământești sau pentru necredința lor în Dumnezeu, sunt principii foarte primejdioase.

Așa zisa revelație a lui Dumnezeu despre creație nu poate decât să ne descurajeze de la acceptarea unei asemenea perspective, deoarece Pământul a apărut acum 13,7 miliarde de ani, după cum ne spune știința și nu acum aproximativ 6000 de ani, după cum afirmă reprezentanții doctrinei creaționiste a Pământului tânăr. Biblia nu ne oferă dovada că suntem ființe nemuritoare și nu are cum să facă acest lucru, atâta vreme cât afirmațiile sale despre creație nu reflectă realitatea, ci sunt doar mituri.   

Oamenii fac multe greșeli, câteodată cu bune intenții și sunt pedepsiți pentru ele, sau suferă efectele lor, în timpul vieții lor pe Pământ. După ce au suferit efectele negative ale faptelor lor aici pe Pământ, conform învățăturilor religioase, oamenii mai trebuie să fie supuși, încă o dată, pentru aceleași fapte, unei pedepse veșnice în iad. Aceasta ar duce la pedepsirea de două ori a ființelor umane pentru aceleași fapte și o astfel de ipoteză este profund imorală. Este ca și cum Dumnezeu nu ar recunoaște justiția omenească și i-ar judeca din nou pe oameni, de data aceasta cu maximă asprime, aplicând o pedeapsă maximă.

Se vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu, ca și cum această Împărăție ar fi o altă formă de organizare statală, supranaturală, care anulează formele statale pământene. Aceasta este o viziune contrazisă chiar de textele biblice. Isus (Iisus) s-a referit la valabilitatea administrațiilor pământești atunci când a recomandat să dăm Cezarului ce este al Cezarului. (Matei 22; 15-22) Chiar și apostolul Petru a cerut oamenilor să fie supuși conducătorilor omenești, deci hotărârile lor în materie juridică nu pot să fie anulate printr-o nouă judecată și mai aspră. (1 Petru 2; 13-14)

Mai mult, există oameni care nu au încălcat niciodată legile societăților în care trăiesc, sau le-au încălcat într-o măsură cu totul nesemnificativă, și cu toate acestea, ei și ele vor trebui să ajungă în iad, printre altele, pentru că au crezut, pe bună dreptate, că povestirile biblice despre creație și Potop nu sunt adevărate. Aceste persoane au extrapolat această constatare corectă și au concluzionat, în mod incorect, că Dumnezeu nu există.

De fapt, credința în Dumnezeu este un dar personal primit de la El, deci oricine nu a primit acest dar, deci nu a avut posibilitatea să îl accepte sau să îl respingă, nu poate fi condamnat la iadul veșnic. (1 Corinteni 12; 9) Nu ar fi drept ca unii oamenii, care au primit darul credinței, prin revelație personală, să ajungă în rai și ceilalți oameni, care nu au primit acest dar să ajungă în iad, pe baza unei decizii care nu le aparține. 

Chiar și un copil născut în altă religie decât în religia creștină, sau într-o familie în care ambii părinți sunt ateiști, care a murit înainte de a atinge discernământul deplin și o deplină maturitate de gândire, conform învățăturilor instituțiilor bisericești, ar fi pedepsit cu iadul veșnic, dacă nu crede în jertfa mântuitoare a lui Isus (Iisus), și aceasta pentru doar 14 sau 15 ani trăiți pe Pământ. Pedeapsa acelui copil s-ar justifica prin neascultarea față de Dumnezeu a lui Adam și Eva, care neascultare s-ar fi transmis tuturor oamenilor de pe Pământ, deci și acelui copil. Adam și Eva nu au existat cu adevărat și fără capacitate de discernământ nimeni nu poate să răspundă cu o responsabilitate veșnică pentru faptele sale.  

În narațiunile din V.T. se povestește că mulți copiii nevinovați ar fi murit în urma acțiunilor lui Dumnezeu. Dacă toate povestirile din V.T. sunt la fel de adevărate ca primele 11 capitole din cartea Facerea, nu a fost Dumnezeu care a ucis acești copii, ci imaginația umană.

Numai Isus (Iisus) este considerat a fi Calea pentru mântuirea oamenilor. Este vorba despre numele Isus (Iisus), care deschide ușa mântuirii, sau despre practicarea învățăturilor Sale? Mulți oameni sunt lăsați să creadă că folosirea numelui lui Isus (Iisus) este suficientă pentru mântuire, dar există argumente serioase că numai practicarea învățăturilor Sale poate duce la viața veșnică. (Faptele Sfinților Apostoli 4; 10-12)  

Ce este mai bine pentru mântuire, a fi un Creștin numai cu numele sau a practica învățăturile lui Isus (Iisus), chiar fără a atașa numele de Creștin de persoana care practică aceste învățături? Învățăturile lui Isus (Iisus) au un mare grad de universalitate, putem găsi aceleași învățături în multe forme de spiritualitate. Aceste învățături devin efective numai atunci când cineva le pune în practică. Pentru a iubi oamenii, așa cum recomandă Isus (Iisus) și așa cum cer și alte învățături religioase nu este nevoie de apartenența la nici o instituție religioasă. În realitate cel sau cea care își iubește aproapele ca pe sine practică Creștinismul, chiar fără să se numească Creștin.  

Condamnarea oamenilor la pedeapsa cu iadul veșnic doar pentru că nu se numesc Creștini și pentru că nu profesează dogmele și doctrinele creștine este o învățătură problematică, dacă ceea ce contează mai mult este atitudinea morală a unei persoane și nu apartenența la o religie sau alta.

Există multe texte în Biblie care ne pot duce la concluzia că iadul nu este un loc real unde păcătoșii își vor petrece eternitatea. În Deuteronomul ni se spune că Dumnezeu a pus în fața poporului evreu viața și moartea, nu viața veșnică în rai și viața veșnică în iad:

„19. Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte Ți-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi. 20. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să asculţi glasul Lui şi să te lipeşti de El; căci în aceasta este viaţa ta şi lungimea zilelor tale, ca să locuieşti pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău cu jurământ l-a făgăduit părinţilor tăi, lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov că îl va da lor”. (Deuteronomul – A cincea carte a lui Moise 30; 19-20) 

În N.T. apare un principiu nou și anume viața veșnică în rai și viața veșnică în iad. Nu mai moare nimeni, toți oamenii vor trăi veșnic, fie vor trăi în rai, fie vor suferi în iad. Principiul existenței eterne în iad ridică niște semne serioase de întrebare, care pun la îndoială valabilitatea lui.

Pentru ca cineva să sufere pentru eternitate în iad, el sau ea trebuie să fie înviată din morți, dacă a murit, și să primească un corp indestructibil care să îi permită să sufere chinurile veșnice. Ce fel de corp va fi acela care să permită suferința și în același timp să nu fie distrus? Suferința în corpul uman este un semn că ceva nu funcționează corespunzător și că dacă nu este remediat va duce la distrugerea acelui organism și instalarea morții. Suferința într-un corp indestructibil este un nonsens, deoarece, dacă nu moare, înseamnă că acel corp nu poate fi afectat într-un mod care va duce la distrugerea lui. Suferința într-un corp care nu moare niciodată își pierde rațiunea de a exista.  

Biblia nu este deloc clară în privința existenței iadului și există texte care pot fi interpretate în ambele sensuri. Un astfel de text este cel cuprins în cartea Apocalipsa:   

„7. Şi către sfârşitul miilor de ani, satana va fi dezlegat din închisoarea lui, 8. Şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării. 9. Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Dar s-a pogorât foc din cer şi i-a mistuit. 10. Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor. 11. Şi am văzut, iar, un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele. 12. Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor. 13. Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale. 14. Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc. 15. Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 20; 7-15)

Acest text biblic generează multe contradicții. În primul rând, cine este vinovat de răul din lume? Dacă numai Satana ar fi vinovat de răul din lume, atunci eliminarea lui ar duce automat la eliminarea răului și aceasta este exact cea ce spune textul respectiv. Alte texte biblice însă ne spun că natura umană este la ora actuală cauza păcatului, din cauza neascultării lui Adam și Eva. Prin urmare, dacă natura umană este decăzută din punct de vedere moral, atunci fie că Satana se află în închisoare sau nu, oamenii tot se vor lupta unii cu alții, datorită naturii lor, pe care dogmele și doctrinele creștine o consideră decăzută.

Sfinții creștini, la ora actuală nu reprezintă o singură tabără ci sunt împărțiți între mai multe denominațiuni creștine. De altfel sfinții nu sunt o armată combativă, dacă respectă învățătura lui Isus (Iisus) de a întoarce și obrazul celălalt când sunt loviți.

„Diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor” este o formulare care ne vorbește despre eternitatea iadului. În același timp, patru versete mai încolo, ni se spune că „moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc.” Dacă moartea a fost aruncată în iezerul de foc înseamnă că nu mai există moarte. Moartea totuși nu este o entitate separată, ca să poată să fie „aruncată în iezerul de foc” deoarece moartea este o fază a existenței biologice a unor ființe vii și nu o realitate independentă de acestea. Dacă iadul a fost aruncat în iezerul de foc, atunci înseamnă că iadul nu mai există, deci nimeni nu va mai suferi în iad. Prin urmare, moartea a doua despre care vorbește versetul 14, nu este compatibilă cu o viață eternă petrecută în iad, cu atât mai mult cu cât iadul a murit și el, prin moartea a doua. Ori oamenii vor fi chinuiți în iad ori iadul a fost aruncat în foc și a suferit moartea a doua, cele două se contrazic între ele.    

„Neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului” vor fi fost distruse de un foc care s-a coborât din cer. Acei oameni vor fi mistuiți de foc nu vor fi chinuiți veșnic în iad, cele două aspecte se contrazic între ele. 

Este iezerul de foc moartea a doua sau este un loc de suferință veșnică, unde cei care sunt chinuiți trebuie să fie vii pentru a suferi? Și în această privință Biblia este cât se poate de neclară, mai mult dă impresia că scriitorul sau scriitorii acestor texte nu au avut nici cea mai mică idee despre ceea ce au scris, zugrăvind o imagine fantastică, dar incoerentă a viitorului. Diavolul, fiara și prorocul mincinos vor fi chinuiți veșnic în iezerul de foc dar moartea, iadul și cei care nu sunt scriși în cartea vieții vor fi aruncați acolo spre distrugere nu pentru chinuri veșnice.

Apostolul Pavel ne vorbește despre moarte, ca finalitate a celor păcătoși, care nu au fost salvați, și nu de viață veșnică în iad:

„23. Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 6; 23)

După spusele lui Pavel, nu există viață veșnică în rai și viață veșnică în iad, ci există doar raiul și moartea. Cartea Facerea ne spune că Adam și Eva ar fi trebuit să fie pedepsiți cu moartea pentru neascultarea lor și nu cu o viață de suferință eternă în iad.

Existența iadului veșnic este o construcție religioasă care a avut ca scop să țină oamenii în ascultare prin apelul la frică. Dacă imaginația umană nu era pusă în mișcare de speranța unei vieți veșnice în rai, cel puțin groaza provocată de existența unui loc de suferințe veșnice trebuia să îi facă pe oameni să creadă în Dumnezeu. În felul acesta, oamenii au devenit prizonierii religiei deoarece aveau doar două opțiuni, fie să creadă în Dumnezeu de bună voie, fie să creadă forțați de gândul că dacă nu credeau și nu se supuneau perceptelor religioase ajungeau să sufere în iad pentru veșnicie. În această situație nu putea fi vorba de libertatea de a alege deoarece oamenii erau forțați să creadă ce doreau Bisericile instituționale ca ei să creadă. 

Existența unui loc de suferințe veșnice ridică multe semne de întrebare asupra dragostei necondiționate pentru omenire a lui Dumnezeu. Această dragoste nu mai este necondiționată dacă depinde de anumite condiții pe care ființele umane trebuie să le îndeplinească. Dragostea lui Dumnezeu deci depinde de locul unde s-a născut o anumită persoană, dacă s-a născut în aria de preponderență a Creștinismului sau nu. Mai depinde de condițiile de viață ale oamenilor, de deciziile lor mai bune sau mai rele și de întâmplări nefavorabile din viața lor, accidente, calamități naturale etc. Religiile, în majoritatea lor, nu propovăduiesc dragostea necondiționată a lui Dumnezeu, ci dragoste condiționată de ascultarea poruncilor lui Dumnezeu care în final sunt formulate și interpretate de către organizațiile religioase. 

Să luăm cazul unei persoane credincioase, care să presupunem că ajunge în rai. Nu toți membrii familiei acelei persoane au aceeași soartă de vreme ce nu toți sunt credincioși. Unii dintre membrii acelei familii pot să aibă cunoștințe științifice mai evoluate și de aceea nu cred că Adam și Eva au fost personaje reale sau că Dumnezeu a făcut lumea în șase zile. Pornind de la această bază, acele persoane care nu cred în interpretarea literală a primelor 11 capitole din cartea Facerea pot să respingă cu totul credința creștină și să ajungă în iad, nu pentru că sunt oameni răi, ci pentru că sunt necredincioși.

Cum ar putea cineva să fie fericit în rai în timp ce aceia care i-au fost apropiați în viața aceasta, soț sau soție, părinți sau copii suferă în iadul cel veșnic? Numai un egoism extrem ar permite așa ceva. În același timp, se presupune că în credința creștină egoismul este dat la o parte și că cei care o profesează sunt animați de compasiune. Putem presupune că o persoană care a iubit pe cei apropiați, nu poate fi fericită în rai, atâta vreme cât cei apropiați suferă în iad.  

Respingând cele mai multe din scrierile biblice, pe baza faptului că ele conțin nenumărate contradicții și absurdități, anumiți oameni pot să devină ateiști, dacă nu au o experiență personală cu Dumnezeu. Atâta vreme cât, orice experiență personală cu Dumnezeu se pornește la inițiativa Lui, dacă o persoană nu are o astfel de experiență și rămâne necredincios sau sceptic, atunci ateismul acelei persoane nu poate să fie considerat ca fiind o vină a sa, deci nu există nici o bază pentru ca aceea persoană să sufere veșnic în iad, doar pentru că este necredincioasă.  

Bucuria celor aleși, care se vor afla în rai după afirmațiile Bibliei, va fi întunecată pentru totdeauna de suferințele din iad ale rudelor și prietenilor lor. Doar cei mai egoiști indivizi pot să fie fericiți atunci când alte ființe umane suferă. Valorile creștine sunt profund incoerente, dacă fericirea în rai și suferințele în iad ar exista în același timp.

O altă problemă fundamentală este legată de nevoia unui iad care să se perpetueze pentru veșnicie. Un astfel de iad ar permanentiza răul în univers și ar influența negativ toate ființele umane, atât cele condamnate la iad cât și cele care se presupune că vor fi în rai. Iadul ar fi locul pentru răul din univers și răul acesta va fi etern. Dacă ar permanentiza răul atunci înseamnă că Dumnezeu nu a câștigat bătălia împotriva răului deoarece a câștiga o astfel de bătălie înseamnă eradicarea răului nu permanentizarea lui. 

O așa zisă răzbunare fără sfârșit a lui Dumnezeu împotriva păcătoșilor ar extinde suferința în toată existența universală, pentru totdeauna, și ar genera exact opusul a ceea ce încearcă El să realizeze adică triumful binelui asupra răului. În locul unei lumi pașnice și fericite va exista o lume în care strigătul răului se va auzi la nesfârșit.  

Raiul și iadul reprezintă două fațete ale aceleași monede. Problema este că a discerne între ele este foarte greu pentru o ființă umană care trăiește pe Pământ. Fără a avea experiența directă a raiului nimeni nu poate să își dea seama de importanța lui. Multă lume nu poate să creadă că, dacă există iadul, acesta poate să fie un loc atât de îngrozitor cum este prezentat de unele instituții bisericești. Nu se poate ca Dumnezeu să iubească oamenii, să aibă compasiune pentru ei, și să fie generos, și în același timp să îi tortureze pe unii dintre ei pentru veșnicie. Cum ar putea să fie Dumnezeu gata să își sacrifice Fiul pe cruce pentru salvarea oamenilor și în același timp să tortureze majoritatea omenirii pentru totdeauna? Nu are sens, atât de multă dragoste exclude atât de multă ură.      

În opinia mea personală și a altor comentatori creștini, Isus (Iisus) nu i-a învățat pe oameni că iadul este un loc de tortură veșnică, ci le-a spus acestora că iadul este un foc unde vor arde și astfel vor muri aceia și acelea care nu vor fi mântuiți. Există două alternative, viața veșnică în rai, alături de Dumnezeu, și moartea, pentru oricine nu este considerat potrivit pentru mântuire.

Ce fel de păcat, săvârșit într-o viață muritoare pe Pământ, poate să justifice aplicarea ca pedeapsă a unor suferințe veșnice în iad? Se pare că Biblia vorbește despre dușmanii lui Dumnezeu, care vor suferi o astfel de pedeapsă. „Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor”. Ce ne spune această afirmație biblică? Ne spune că Dumnezeu își pedepsește aprig dușmanii, nu cu o pedeapsă trecătoare, ci cu una veșnică, deși ființele respective nu sunt ființe veșnice. Din nefericire, această constatare discreditează complet învățătura lui Isus (Iisus) despre Tatăl ceresc. Isus (Iisus) ne-a spus că Tatăl ceresc își iubește dușmanii și de aceea ne cere și nouă să facem al fel. Dacă Dumnezeu își pedepsește dușmanii cu pedeapsa iadului veșnic, atunci cu siguranță că nu se poate spune despre El că îi iubește pe aceștia: 

„43. Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”. 44. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, 45. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. 46. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? 47. Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? 48. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Sfânta Evanghelie după Matei 5; 43-48)

Ce fel de perfecțiune este aceasta dacă cineva își urăște atât de mult dușmanii încât dorește să îi vadă suferind pentru veșnicie? Nici vorbă de perfecțiune. Pur și simplu Isus (Iisus) ne-a vorbit despre un alt Dumnezeu decât cel care este descris în cartea Facerea sau în cartea Apocalipsa din Biblie. Explicația poate să stea și în aceea că scriitorii biblici au avut păreri personale diferite despre Dumnezeu și povestirile inventate de ei nu sunt în acord unele cu celelalte. Acest lucru ne dovedește că Biblia nu are un autor unic, pe Dumnezeu, deci nu este o colecție de texte care au aceeași sursă, deci care au fost toate inspirate de El. 

Cea mai mare problemă pe care o ridică o pedeapsă veșnică este pierderea speranței. Pe Pământ, acela care execută o pedeapsă are speranța că la un moment dat aceasta va lua sfârșit, chiar dacă acel sfârșit este moartea persoanei în cauză. O pedeapsă veșnică în iad este cu atât mai îngrozitoare cu cât nu se întrevede un final pentru acea pedeapsă. Aplicarea ei nu se termină niciodată. Iubirea prea mare pentru omenire trezește o dezamăgire la fel de mare pentru cel care iubește, în cazul nostru Dumnezeu, și răzbunarea Lui este cruntă. Aceasta pare a fi descrierea unui om sau a unei ființe asemănătoare cu omul și nu descrierea lui Dumnezeu, care trebuie să fie cu totul detașat de aceste pasiuni umane, dacă este cu adevărat o Realitate Atotputernică. Scriitorul biblic s-a gândit probabil la ceea ce ar face el dacă ar fi Dumnezeu și nicidecum nu l-a perceput pe El ca fiind Întemeietorul a toată Existența, Acela care l-a creat pe Satana, pe fiară și pe prorocul mincinos. Dumnezeu este capabil să înțeleagă în profunzime motivele care animă pe fiecare din creaturile Sale, dacă El le-a creat cu adevărat, nu ar avea de ce să fie atât de supărat pe ele încât să dorească să le chinuie pentru veșnicie. Existența iadului anulează cu totul imaginea despre un Dumnezeu iubitor și drept care dorește binele oamenilor. Nimeni nu poate să fie iubitor și drept și în același timp să dorească să își tortureze dușmanii pentru veșnicie, mai mult să chinuie la nesfârșit chiar și pe cei care nu i-au fost dușmani, dar nu au crezut în El.   

Cine va fi persoana care va fi responsabilă de conducerea iadului și de executarea pedepselor celor găsiți vinovați? Mulți cred că Satana va fi responsabil cu conducerea iadului și el îi va chinui pe cei și pe cele care se vor afla acolo. De ce ar face Satana așa ceva? De ce i-ar chinui el pe adepții lui în iad? Până la urmă, Satana și toți oamenii care vor fi trimiși în iad vor fi colegi de suferință. Ar fi un nonsens să credem că Satana va chinui persoanele care s-ar afla în iad doar ca să îndeplinească voința lui Dumnezeu, deoarece se presupune că el este dușmanul Lui și de aceea nu se supune comenzilor Lui.

Dacă cineva crede că cel care va administra iadul va fi Satana trebuie să remarce că acesta nu se va simți obligat cu nimic să asculte cerințele lui Dumnezeu. Nu există nimic mai rău decât iadul, ceva care s-ar putea întâmpla lui Satana, dacă acesta s-ar revolta din nou împotriva lui Dumnezeu. Diavolul nu va fi interesat să aplice nici o sentință dată de Dumnezeu și nici să chinuie pe nimeni. Satana nu va avea dorința să îi chinuie pe cei păcătoși știind că Dumnezeu vrea acest lucru. Dacă Dumnezeu nu ar vrea ca oamenii să fie chinuiți atunci nu ar îngădui existența iadului în univers. Ar fi greu ca Dumnezeu să impună ceva diavolului care s-ar afla în iad, pe teritoriul lui. Este clar că dacă ar exista iadul ar trebui să fie coordonat direct de Dumnezeu pentru ca acesta să devină un loc de executare a pedepsei veșnice, cu atât mai mult cu cât și Satana ar fi printre cei pedepsiți.

Numai îngeri trimiși de Dumnezeu vor putea să supravegheze executarea pedepselor celor condamnați să sufere în iad, deoarece Satana și îngerii lui sunt printre cei pedepsiți. Ce îngeri sfinți sunt aceia care vor veghea la îndeplinirea suferințelor celor condamnați? Nu există sfințenie acolo unde se aplică o tortură, indiferent despre ce cauză este vorba. 

Dacă apologeți ai Bibliei consideră că Dumnezeu nu se face vinovat de răul din lume, cum se corelează acest lucru cu afirmația că El se va face responsabil de suferințele a miliarde de oameni în iad? Existența iadului, dacă aceasta ar fi reală, este doar responsabilitatea lui Dumnezeu și este una care depășește chiar răspunderea pentru răul care se manifestă în lume. Răspunderea pentru răul din iad este mai mare, deoarece ea ar putea fi evitată, dacă Dumnezeu ar decide eliminarea iadului. În Biblie ni se spune că iadul va fi aruncat în iazul de foc dar mulți comentatori susțin că va fi un loc efectiv de suferință. (Apocalipsa 20; 14) Oare tot povestea cu Adam și Eva, două personaje care nu au trăit niciodată pa Pământ, poate să justifice suferințele a miliarde de oameni în iad? Dacă Adam și Eva sunt doar eroii unui mit, deci nu au existat niciodată cu adevărat, atunci nu există nici un fel de justificare morală pentru existența iadului și aceasta este o învățătură care șterge orice valoare ar fi atribuită dogmelor și doctrinelor creștine care afirmă că Dumnezeu iubește omenirea. Dacă personal mai văd valoare în Creștinism este doar pentru că am convingerea că textele biblice despre iad sunt doar metafore și că învățăturile lui Isus (Iisus) despre acest subiect au fost interpretate în mod deliberat greșit de către instituțiile bisericești. Isus (Iisus) s-a referit la iad ca fiind o distrugere definitivă a celor nemântuiți, moartea a doua, și nicidecum ca un loc de suferință veșnică.

A suferi pentru eternitate ar depăși orice suferințe posibile care pot să existe pe Pământ și nimeni altcineva decât Dumnezeu nu va fi responsabil pentru suferințele din iad. Dacă ochii lui Dumnezeu sunt atât de curați încât El nu suferă să vadă răul, după cum ne spune Biblia, cum va putea El să vadă ceea ce se va întâmpla în iad? Oare va închide El ochii la atrocitățile care se vor petrece acolo? Ce fel de Dumnezeu, dacă este plin de dragoste pentru oameni, ar face așa ceva? Biblia, pur și simplu, prezintă imagini contradictorii a lui Dumnezeu și de aceea nu poate să fie considerată o sursă sigură pentru cunoașterea Lui:

„13. Ochii Tăi sunt prea curaţi ca să vadă răul, Tu nu poţi privi apăsarea. Pentru ce ai privi Tu, oare, pe cei vicleni şi ai tăcea, când cel nelegiuit sfâşie pe unul mai drept decât el?” (Avacum 1; 13)  

În Biblie avem un Dumnezeu care se presupune că își iubește dușmanii, dar care este necruțător și nemilos cu ei. Tot în Biblie avem un Dumnezeu care se spune că iubește dreptatea, dar care a dat ordin lui Saul să omoare pe toți locuitorii unei cetăți, inclusiv copii și femei, și chiar și animalele. Este genocidul scuzabil când este comis de Dumnezeu sau în serviciul Lui? În V.T. avem multe locuri unde Dumnezeu ar fi comis genocid în numele unor principii sau al unei dreptăți mai înalte, dar nu ni se arată nicăieri care sunt aceste principii și care este această dreptate. Indiferent care ar fi principiile care trebuie realizate, oricine folosește genocidul nu poate să aibă dreptate. 

Avea Stalin dreptul să se folosească de genocid împotriva propriului său popor? Chiar dacă ar fi urmărit idealuri sociale înalte, totuși genocidul l-a transformat într-un ucigaș. Dacă Dumnezeu a comis de mai multe ori genocid și chiar dacă ar fi săvârșit lucrul acesta o singură dată, El nu ar avea nici un drept moral să condamne pe nimeni la suferințe veșnice în iad. Orice păcate ar fi săvârșit cineva, ele nu au cum să fie mai grave decât a comite genocid. Un Dumnezeu Atotputernic ar putea să își realizeze propriile obiective fără a comite genocid și fără să condamne miliarde de oameni la suferințe veșnice în iad. 

Mulți comentatori biblici pornesc de la premisa că povestirile despre creație din Biblie sunt adevărate cuvânt cu cuvânt, prin urmare, Dumnezeu este Creatorul universului și al omenirii și pe această bază El are și dreptul să o distrugă, așa cum a făcut cu ocazia Potopului, distrugând 99,99% din populația Pământului. Cu alte cuvinte, autoritatea lui Dumnezeu se bazează pe calitatea Lui de Creator. În primul rând se pune întrebarea dacă calitatea de Creator generează și atributul de Distrugător. În al doilea rând, Dumnezeu nu a creat universul și omenirea aș cum spune Biblia. Nu avem nici un fel de revelație cu privire la modul în care Dumnezeu a intervenit în apariția universului și a omenirii sau dacă s-a implicat în vre-un fel în aceste procese. Universul a apărut prin Big bang și omenirea prin evoluția naturii. Ce a fost înainte de Big bang nu știm și nu avem nici o revelație în acest sens, Biblia nu face nici un fel de referire la acest eveniment.   

Autoritatea lui Dumnezeu de a distruge lumea și de stabili un iad veșnic nu se poate baza nici pe calitatea Sa de Creator, căci nu a creat lumea așa cum spune Biblia, și nici pe așa zisa neascultare a lui Adam și Eva deoarece acestea sunt personaje fictive. Dumnezeu nu ar avea nici o bază pentru a judeca natura umană, nici în cazul în care El i-ar fi creat pe oameni, deoarece El i-a creat cu această natură, nici în cazul în care aceștia ar fi apărut ca urmare a evoluției speciilor, deoarece ei au dobândit caracteristicile întregii naturi, așa cum există ea, la care în timp s-a adăugat rațiunea. Dumnezeu nu are motive să trimită oamenii în iad, dacă ei se comportă conform naturii lor și dacă nu sunt toți sfinți. Deoarece povestirile despre creație sunt doar legende și pentru că nu avem nici o revelație în care să ni se arate cum i-a creat Dumnezeu pe oameni, s-au dacă El i-a creat, atât condamnarea naturii umane, cât și sfârșitul lumii și iadul veșnic sunt lipsite de valoare morală.  

Scepticismul este ceva natural pentru ființele umane. Chiar dacă există o dimensiune spirituală a oamenilor, aceasta nu înseamnă că toată lumea crede aceleași lucruri despre divinitate. Credința sau necredința într-o divinitate depind de gradul de cultură, de educație și de știință a celui în cauză. Nu poate fi considerată vinovată și pedepsită cu iadul veșnic o persoană care este mai convinsă de tezele științei decât de cele ale religiei, atâta vreme cât știința argumentează în mod rațional ipotezele sale, iar religia nu. Lipsa de credință în Dumnezeu nu ar trebui să fie un motiv pentru care cineva să fie condamnat să sufere în iadul veșnic, dacă aceea persoană nu a fost convinsă de argumentele care i s-au adus în favoarea existenței Lui.  

Isus (Iisus) a spus că cei aleși vor fi în număr mic în rai, rezultă că cei mai mulți locuitori ai Pământului sunt destinați pentru iad:

„11. Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă, 12. Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. 13. Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. 14. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.” (Sfânta Evanghelie după Matei 22; 11-14)

Pentru o populație ca cea a Pământului, dacă socotim și oamenii care au trăit deja pe Pământ și care vor mai trăi, ce înseamnă oare că aleșii sunt puțini? Nu știm numărul lor dar putem să afirmăm că cei care vor fi aleși sunt o minoritate. Cât de mare ar trebui să fie iadul ca să poată să găzduiască o populație de mai multe miliarde de oameni și ce suprastructură de mecanisme va fi necesară ca toți acești oameni să poată să fie chinuiți, în același timp? O altă planetă, de dimensiunile Pământului va fi necesară pentru ca mai multe miliarde de oameni să poată să fie chinuiți cu toții, în același timp. Despre o astfel de planetă însă, Biblia nu ne spune nimic. Pământul va dispare pur și simplu, deci planeta noastră nu va putea să fie locul unde va fi amplasat iadul. În același timp, pe noul Pământ nu va fi loc pentru iad, deoarece, conform textelor biblice, acolo se va afla cetatea eternă. Biblia ne spune, de asemenea, că pe noul Pământ nu va mai fi nevoie de lumina soarelui:

„5. Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 22; 5)    

Raiul și iadul nu vor putea să coexiste pe aceeași planetă și nici chiar în același univers deoarece pe noul Pământ și în noul cer nu va mai exista nedreptate, cel puțin așa ne spune Biblia. De asemenea, despre perspectiva unui alt univers nici nu poate fi vorba devreme ce orice univers în care trăiesc păcătoși trebuie să piară.

„10. Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. 11. Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie, 12.     Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi!” (A doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 3; 10-12) 

În corpurile umane pe care le cunoaștem ființele omenești nu pot să suporte decât o măsură limitată de suferință și de torturi și de aceea, pentru a rezista în iad, Dumnezeu va trebui să schimbe corpurile umane actuale cu unele indestructibile. După logica Bibliei, Dumnezeu va trebui ca mai întâi să transforme toate corpurile ființelor omenești în corpuri indestructibile și numai după aceea să le dea fie destinația rai, fie iad. Ce logică este însă aceasta? De ce ar trebui ca Dumnezeu să facă efortul de a învia și transforma atâția oameni când aceștia, odată ce sunt morți, nu mai pot să facă rău nimănui? Aceasta ar fi o logică a urii și a refuzului de a ierta și nu are cum să aparțină lui Dumnezeu, ci este expresia imaginației omenești. De aceea, trebuie să acceptăm că multe texte biblice nu ne vorbesc despre Dumnezeu, așa cum este El, ci despre o imagine contrafăcută a Lui. 

Dacă iadul ar fi real și Dumnezeu și-ar fi asumat riscul de a transforma țărâna într-o sursă de suferință eternă, această atitudine nu ar putea să fie numită dragoste. Cineva ar putea spune că standardele lui Dumnezeu sunt diferite de standardele umane și că El ne iubește, chiar și atunci când ne chinuie în iad. Cu toate acestea, dacă există o relație de dragoste între El și ființele umane, această dragoste trebuie să fie de așa fel încât ea trebuie înțeleasă de ambele părți. Existența iadului ar anihila orice pretenție că Dumnezeu este o ființă iubitoare și aceasta ar schimba complet sensul învățăturilor lui Isus (Iisus) despre El. 

În V.T. nu se vorbește despre rai și iad iar ființele umane sunt răsplătite sau pedepsite pe Pământ pentru comportamentul lor. (Deuteronomul – A cincea carte a lui Moise 28; 1-68)

Principala promisiune adresată oamenilor care erau ascultători de Dumnezeu, în V.T., era o viață îmbelșugată pe Pământ. Poporului evreu i s-a promis că va domni peste multe popoare dacă va asculta de Dumnezeu. Dacă Evreii nu ascultau, erau în situația ca anumite blesteme să se abată asupra lor. Nici vorbă de rai sau de iad.

Tora se concentrează pe felul în care Evreii trebuiau să își trăiască viața pe Pământ, nu pe posibilitatea ca cineva să primească o recompensă sau să fie pedepsit într-o altă lume, pentru felul în care a trăit în această lume:

„Cu toate că Iudaismul crede în rai, Tora vorbește foarte puțin despre el. Tora se concentrează mai puțin pe cum ajungem în rai și mult mai mult pe cum trăim viețile noastre. Noi practicăm mitzvot deoarece este privilegiul și obligația noastră sfântă să facem așa. Noi practicăm aceste obligații datorită unui sens de dragoste și datorie, nu din dorința de a primi ceva în schimb.” (ref. 256)

Dacă poporul evreu nu a așteptat o recompensă în cer, Evreii nu aveau nici un motiv să se aștepte la o pedeapsă veșnică în iad. Iadul veșnic nu este o doctrină în V.T. Aceasta este o contradicție fundamentală între V.T. și N.T. de vreme ce fiecare dintre cele două prezintă învățături diferite despre iad. Se presupune că în tradiția iudeo-creștină se vorbește despre același Dumnezeu, atât în V.T, cât și în N.T. dar în realitate, sunt două imagini foarte diferite care cu greu pot să fie atașate la aceeași Realitate. 

În tradiția evreiască, în afară de curățarea păcatelor în această viață, era prevăzută și o curățare in Sheol, care era un loc în care morții locuiau numai temporar, spre deosebire de iad care se presupune a fi veșnic. 

„Păcatele care nu erau curățate înaintea morții erau înlăturate printr-un proces denumit Sheol or Gehinom. Contrar concepției grecești sau creștine a pedepsei veșnice în hades sau în iad, pedeapsa în Sheol, așa cum este descrisă în Scripturile evreiești, este temporară.” (ref. 257)  

Se pare că tradiția creștină despre iadul veșnic este mai degrabă o moștenire a culturii grecești, decât a celei evreiești. Dacă Dumnezeu și-a propus să salveze câțiva aleși cu prețul suferinței a miliarde de oameni, atunci prețul plătit este disproporționat de mare, având în vedere că și unii și alții sunt ființe umane. Aleșii nu sunt perfecți în curățenia lor și cei condamnați la iad nu reprezintă răul absolut. Aceste două extreme, delimitate printr-o absolutizare absurdă a binelui și răului, nu au nimic a face cu dreptatea sau dragostea. Ce dragoste este aceasta atunci când trebuie să sacrifici, să spunem 90% din populația globului, pentru a salva 10? Procentele acestea sunt relative, deoarece nimeni nu știe nici o cifră exactă, dar este vorba despre cei puțini, care sunt aleși, și cei mulți, care sunt pierduți.         

Ce pericol mai pot să prezinte pentru Dumnezeu, care este Atotputernic, niște oameni morți? De ce trebuie ei să fie înviați pentru a suferi o pedeapsă veșnică? Existența iadului ar putea să aibă o singură explicație logică și anume aceasta ar putea să reprezinte un mijloc de descurajare pentru cei aflați în rai, în cazul în care cineva își va propune să se revolte împotriva lui Dumnezeu. În acest caz, ar însemna că Dumnezeu va susține raiul prin frică nu prin dragoste. Dacă luăm ca explicație doar răzbunarea veșnică a lui Dumnezeu împotriva unor oameni muritori și imperfecți în natura lor, atunci ura Lui depășește cu mult dragostea care i se atribuie. Răzbunarea veșnică nu poate să servească cauza nici unei dreptăți, oricare ar fi aceasta, și exclude principiile iertării și ale compasiunii creștine. Învățăturile lui Isus (Iisus) sunt incompatibile cu existența unui iad veșnic, ca loc de suferințe nesfârșite.

De ce ar trebui ca un călugăr budist, de exemplu, care s-a detașat de dorințele și pasiunile sale și care duce o viață curată să sufere în iad, nefiind familiarizat cu religia creștină? Numai Dumnezeu îi poate judeca pe oameni și dogmele care susțin că instituțiile bisericești ar putea îndeplini o astfel de judecată sunt false. Aceste dogme susțin că pentru toți aceia și acelea care nu au credință în jertfa pe cruce a lui Isus (Iisus) nu există posibilitatea mântuirii. Idea este că toți oamenii trebuie să devină Creștini pentru a ajunge în rai. Unii Creștini, dintre Evreii creștinați, credeau și ei că pentru a fi mântuită o persoană trebuie mai întâi să respecte tradiția evreiască, dar apostolul Pavel a scris mai multe epistole care i-a contrazis. Mulți Creștini cred sincer că alți Creștini, care aparțin la alte denominațiuni creștine, decât aceea de care aparțin ei sau ele, vor fi pedepsiți cu iadul veșnic, deoarece nu respectă dogmele și doctrinele pe care le respectă ei sau ele. Astfel de păreri despre rai și iad reprezintă adevărate anomalii și dovedesc că dogmele și doctrinele care le susțin sunt absurde.  

Dacă Dumnezeu ar urma să instituie iadul ca loc de pedeapsă veșnică, atunci ar fi mai corect ca denominațiunile creștine să predice frica care trebuie să îi ghideze pe oameni în această viață, frica și numai frica, și să nu pervertească învățăturile religioase propovăduind o dragoste, care în realitate nu există. De ce se pune mai mult accent pe rai, dacă el va afecta viața a foarte puțini oameni, în raport cu iadul, care va determina viața a miliarde de ființe umane? Acest mod de predicare este unul ipocrit, deoarece ține ascunsă partea îngrozitoare a realităților religioase și prezintă doar o fațadă pe care încearcă să o facă cât mai atrăgătoare. Mă întreb însă, dacă cineva ar fi convins să urmeze calea religiei având în față doar frica? Cu toate acestea, chiar asta ne spun, în mod implicit, dogmele și doctrinele religioase că trebuie să facem. Ori alegem să ne supunem necondiționat lui Dumnezeu, ori ne vom chinui în iad pentru veșnicie. Aceste dogme și doctrine nu ne dau altă alternativă. Dacă lucrurile ar fi prezentate corect, probabil că ar urma o revoltă generală asupra religiilor care propovăduiesc iadul veșnic. În ceea ce mă privește, consider că dacă povestirile despre raiul din Grădina Eden sunt doar mituri este foarte probabil ca și narațiunile despre raiul viitor și despre iadul veșnic să fie tot mituri.

Cel mai mare egoism al unui om este să dorească să fie mântuit cu prețul ca 90% din populația globului să se chinuie veșnic în iad. Fericirea veșnică obținută cu prețul nenorocirii a miliarde de oameni nu merită nici o atenție.

Dacă apostolul Pavel ne spune că Dumnezeu ar fi creat unii oameni pentru o întrebuințare de cinste și alții pentru o întrebuințare de ocară, de ce mai sunt condamnați acei oameni care au fost creați pentru o întrebuințare de ocară, dacă acesta a fost modul în care au fost creați? (Romani 9; 20-23) A destina anumite persoane pentru iad, doar pentru a da câtorva șansa de a ajunge în rai nu poate să fie în nici un caz planul de acțiune a unui Dumnezeu bun și iubitor. Dacă Dumnezeu ar fi avut nevoie de întreaga istorie a omenirii, cu toate paradoxurile ei, doar pentru a mântui la finalul acesteia o minoritate de credincioși, cu prețul suferințelor a miliarde de oameni, atunci înseamnă că El nu este Atotputernic, deoarece planul Său presupune prea multe aspecte negative.

2019 30 Dec
Written by

Dacă Adam și Eva nu sunt personaje reale, nimeni nu poate să fie condamnat să sufere o pedeapsă eternă în iad pentru că nu crede în teologia care se desprinde din Biblie, aceea care este promovată de Bisericile instituționale. Cum ar putea cineva să fie condamnat pentru că nu crede o minciună? Din punct de vedere istoric, un mit nu ne spune adevărul despre felul cum s-au petrecut lucrurile în realitate, ci încearcă doar să reconstituie imaginativ situații la care scriitorului mitului nu a avut acces.

2019 12 Oct
Written by

În Creștinism, există câteva posibilități de interpretare care privesc relația dintre Dumnezeu și lume și de asemenea calitatea Lui de Creator. 

Punctul de vedere teist creaționist

Conform acestui punct de vedere, Dumnezeu este Creatorul a tot ce există. El a creat direct universul cu toate corpurile cerești și Pământul cu tot ceea ce conține acesta. Dumnezeu a creat toate aceste lucruri fie în șase zile calendaristice, conform adepților unui Pământ tânăr, fie în șase perioade lungi de timp, idee susținută de adepții teoriei zilelor-ere. Dumnezeu nu este răspunzător pentru răul din lume și tot răul vine de la îngerul decăzut Satana și de la oamenii care nu au ascultat de El. 

Punctul de vedere teist evoluționist

Această interpretare susține că Dumnezeu nu a fost direct implicat în originea vieții. El a creat „cărămizile” creației și legile naturii dar la un moment dat El s-a dat înapoi și a lăsat creația să își desfășoare dinamica ei, conform legilor create. (ref. 234)

Odată ce au fost create, legile naturii au determinat apariția vieții din materie anorganică și prin evoluție au dus la apariția oamenilor pe Pământ. Această viziune nu exclude intervenția lui Dumnezeu de a lungul istoriei sau miracolele, dar implicarea Lui este redusă la cazuri excepționale. Preponderența în desfășurarea istoriei o are naturalul. 

Dumnezeu nu este direct responsabil pentru răul din lume, dar indirect El răspunde pentru că a creat lumea. Nu există nici o autoritate în fața căreia Dumnezeu să răspundă și, cu toate acestea, mintea umană este îndreptățită să își pună probleme, chiar dacă oamenii nu au autoritatea de a îl trage la răspundere pe El. Principial, calitatea de Creator aduce nu doar drepturi, Dumnezeu este suveran și face ce vrea cu oamenii, dar implică și răspunderi pentru răul care există în lume. Moartea și suferința sunt prețul care trebuie plătit pentru existența vieții inteligente pe Pământ. Dumnezeu a fost afectat direct de moartea și suferința umană prin torturile și moartea pe cruce a lui Isus (Iisus).  

Dacă Dumnezeu este iubitor, El nu ar fi generat niciodată o lume care conține atâta suferință, deoarece dragostea nu i-ar fi permis să contemple această suferință. Prin urmare, sau Dumnezeu nu este iubitor sau nu a creat El lumea și aceasta a apărut prin evoluția elementelor naturale. Cu alte cuvinte, dacă am pune în balanță dragostea lui Dumnezeu cu toată suferința care există în lume ne-am putea întreba în ce parte va trage balanța. După părerea mea, nu se poate afirma că Dumnezeu nu este iubitor, dar se poate concluziona că multe din povestirile biblice care îl prezintă pe El sunt rezultatul imaginației umane care a luat forma unor mituri.

Dumnezeu nu a creat direct animalele carnivore, ci acestea au apărut pe Pământ prin evoluție. Uciderea unui animal de către un alt animal nu a fost planificată de Dumnezeu, ci a fost o condiție naturală, impusă de evoluția speciilor, determinată de necesitatea existenței unui ecosistem al Pământului care a fost în măsură să genereze și să susțină viața inteligentă. Este extraordinar că natura nu a creat doar ființele umane prin evoluție, ci a generat ceva la fel de complicat și anume un ecosistem care să permită ca oamenii să supraviețuiască și să prospere în această lume. Apariția pe cale naturală a unor ființe atât de complicate cum sunt oamenii este o realizare excepțională, dar planificarea unui ecosistem care să se autoregleze și să permită supraviețuirea raselor umane presupune o forță interioară a naturii care trebuie bine analizată. Nu aven nici un motiv să subestimăm natura, dacă ne uităm în jurul nostru la realizările ei. Unde se află Dumnezeu în această ecuație? Aceasta este o întrebare complicată care presupune cunoașterea relației dintre El și natură. În același timp, povestirile despre creație din Biblie nu pot să fie considerate că dețin răspunsul la această întrebare. Rămâne știința care se află într-un proces continuu de aflare a informațiilor necesare care pot să genereze răspunsul la întrebarea la care fac referire.

Punctul de vedere deist

Interpretarea deistă, conține și ea ideea că Dumnezeu a generat elementele de bază ale creației și legile naturii dar nu a creat direct universul sau omenirea. O dată constituită, natura lucrează în mod independent și, prin evoluție, a apărut omenirea. Diferența față de punctul de vedere teist evoluționist este aceea că în concepția deistă orice intervenție din partea lui Dumnezeu este exclusă, nu există miracole sau revelație. Tot ceea ce putem să știm despre Dumnezeu vine prin raționalitate și prin studiul naturii. Aceasta este o religie naturală care nu are nici un loc pentru supranaturalul care intervine în desfășurarea naturii. După ce a creat elementele constitutive ale naturii, Dumnezeu s-a retras complet din creația Sa și a lăsat-o pe aceasta să evolueze liber.        

Creștinii deiști cred că nu este voia lui Dumnezeu ca ceva rău să se întâmple oamenilor. Lucrurile rele se întâmplă accidental sau determinate de oameni, dar nu sunt niciodată cauzate de Dumnezeu. De exemplu, o boală poată să fie cauzată de o infecție accidentală sau de acțiunea unei persoane care ingerează alimente sau lichide nesănătoase. Dumnezeu nu face pe oameni bolnavi sau sănătoși, intervenind în starea lor de sănătate. (ref. 235)      

Punctul de vedere panenteist

Dumnezeu este una cu universul dar este mai mult sau mai complex decât acesta. Este o situație similară cu cea a raportului dintre creier și conștiință, aceasta din urmă fiind mult mai mult decât suma celulelor creierului. Următoarea cotație sintetizează foarte bine ce este panenteismul:

„Panenteismul în esență este o combinație între teism (Dumnezeu este Ființa supremă) și panteism (Dumnezeu este totul). În timp ce panteismul spune că Dumnezeu și universul sunt co-existente, panenteismul susține că Dumnezeu este mai mare decât universul și că universul este conținut în Dumnezeu. Panenteismul susține că Dumnezeu este „efectul suprem” al universului. Dumnezeu este tot ceea ce conține universul, dar Dumnezeu de asemenea este mai mare decât universul. Evenimentele și schimbările  din univers îl afectează și îl schimbă pe Dumnezeu. În timp ce universul crește și învață, Dumnezeu de asemenea crește în cunoaștere și în existență.” (ref. 236)     

Întregul este mai mare decât suma părților. Dumnezeu este responsabil pentru răul din lume numai în măsura în care este implicat în dezvoltarea acesteia. Dumnezeu fiind o realitate complexă și nu una simplă, El influențează lumea de la înălțimea Sa și în acest fel este Creator. Componentele universului reprezintă elemente ale Sale pe care le poate influența așa cum dorește. Dacă Dumnezeu reprezintă Conștiința întregii realități El poate să influențeze materia și energia.

Când cineva în mod legitim respinge facticitatea primelor 11 capitole din cartea Facerea, aceea persoană nu poate să se armonizeze cu punctul de vedere teist creaționist și se vede nevoit sau nevoită să se orienteze către o altă viziune asupra lui Dumnezeu, fie teist evoluționistă, deistă, panenteistă etc. Punctul de vedere teist creaționist se bazează pe interpretarea literală a primelor 11 capitole ale Bibliei. În Biblie, Dumnezeu este Creatorul Atotputernic al universului, al cerului, al Pământului, al omenirii, al animalelor și al plantelor. În cartea Facerea, suntem informați că Dumnezeu ar fi creat totul în mod direct, nu în mod indirect, prin evoluție, adică fără să folosească natura ca un intermediar.

În ceea ce privește capitolul 2 din cartea Facerea, din Biblie, acesta se opune categoric științelor moderne, deoarece exclude posibilitatea apariției omenirii prin evoluție, așa cum ne propune știința. Evoluția presupune existența unui strămoș comun al plantelor animalelor și oamenilor dar în cel de al doilea capitol al Bibliei plantele și animalele ar fi fost create după crearea omului. Ordinea creației, din capitolul al doilea al Bibliei este irațională și absurdă și este contrazisă de realitate.

Cartea Facerea nu este o carte de știință sau de istorie și, în cel mai bun caz, ar putea să fie considerată o colecție de parabole. Ca și parabole, narațiunile conținute în primele 11 capitole ale Bibliei au un mesaj care se opune de multe ori dogmelor și doctrinelor creștine, care sunt bine înrădăcinate și promovate de instituțiile bisericești. De exemplu, în narațiunea despre Adam și Eva, șarpele nu este privit, de către textele biblice, ca un personaj malefic, ci ca unul care spune mereu adevărul, spre deosebire de Dumnezeu, ale căror afirmații nu se îndeplinesc. După cum a afirmat șarpele, oamenii nu au murit în ziua în care au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, nici fizic și nici spiritual, și li s-au deschis ochii, ajungând să cunoască binele și răul, la fel ca Dumnezeu.    

Șarpele a vrut să aducă cunoaștere omenirii, contrar voinței lui Dumnezeu, care a dorit să împiedice omenirea să dobândească cunoașterea binelui și a răului. Ne întoarcem la scrierile sumeriene în care ni se spune că extratereștrii care au vizitat Pământul au dorit să creeze o rasă de sclavi care să le servească interesele. O rasă de sclavi nu trebuia să dobândească prea multe cunoștințe, deoarece acestea i-ar fi adus în situația de a nu se mai supune stăpânilor lor. Sclavii trebuiau să se supună stăpânilor lor, fără să aibă conștiința morală a situației lor.

Dacă suntem atenți, putem să observăm că povestirile biblice despre creație păstrează în conținutul lor logica internă a scrierilor sumeriene. Conform Bibliei, oamenii au fost creați de Dumnezeu să lucreze și să păzească Grădina Eden, dar șarpele i-a învățat că pot să devină ființe conștiente de potențialul lor. Conform scrierilor sumeriene, annunaki ar fi creat o rasă de oameni care să lucreze în interesul lor, în minele de aur de pe Pământ. 

Consider că adevărata cheie pentru a înțelege povestirile din primele 11 capitole ale cărții Facerea o reprezintă scrierile sumeriene, care se referă la vizita unei civilizații extraterestre pe Pământ. Dogmele și doctrinele oficiale ale Bisericilor instituționale dau un cu totul alt înțeles conținutului povestirilor despre creație din Biblie decât acela care reiese din contextul în care au fost scrise.

Dacă Dumnezeu, așa cum este prezentat în primele 11 capitole ale Bibliei, se referă la vizita unei civilizații extraterestre pe Pământ, atunci se pot explica anumite detalii ale textelor, care altfel nu au nici un înțeles. Se poate explica de ce Dumnezeu se referă la Sine folosind pluralul. Oamenii din vechime nu aveau noțiuni despre Trinitate, deci folosirea pluralului pentru Dumnezeu nu ar putea să fie explicată prin prezența Trinității. Singura explicație rămâne deci că, atunci când au fost creați primii oameni, prin inginerie genetică, la această creație, au participat mai mulți reprezentanți ai unei civilizații extraterestre și nu Dumnezeul unic.

Un alt detaliu care nu poate să fie explicat decât în lumina textelor sumeriene, care au stat la baza textelor biblice, este descrierea mineralelor și a metalelor prețioase care se aflau în Grădina Eden:

„10. Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. 11. Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara Havila, în care se află aur. 12. Aurul din tara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix. 13. Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjură toată ţara Cuş. 14. Numele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin fata Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul. 15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Facerea 2; 10-15)      

În textele sumeriene se vorbește despre faptul că civilizația extraterestră care a vizitat Pământul a fost interesată de aur, deoarece acesta ar fi putut ajuta la refacerea atmosferei planetei de unde veneau. Ce sens ar fi avut prezentarea existenței aurului în Grădina Eden, dacă povestirea respectivă nu ar fi fost inspirată din textele sumeriene? În viziunea dogmele și doctrinelor Bisericilor instituționale, Dumnezeu i-a creat pe primii oameni ca să trăiască fericiți în raiul pământesc și în nici un caz să lucreze în minele de aur sau să extragă diverse minerale din pământ. În același timp, nu acesta este mesajul din Biblie.

Un alt exemplu de text, care nu are nici un înțeles, așa cum apare în Biblie, dacă nu îl raportăm la textele sumeriene, este cel privitor la „fiii lui Dumnezeu” care ar fi venit pe Pământ și care s-ar fi căsătorit cu „fetele oamenilor” (Facerea 6; 1-2). În legătură cu această situație trebuie menționați și uriașii despre care vorbește Biblia și care și ei puteau să apară în contextul vizitei unor extratereștrii pe Pământ. (Facerea 6, 3-4)

Se pare că o parte din reprezentanții acelei civilizații extraterestre nu a privit cu ochi buni emanciparea primilor oameni și le-a interzis să încerce să dobândească anumite cunoștințe. O altă parte însă, printre care se numără și persoana care este descrisă folosindu-se de alegoria cu șarpele, a încercat să îi ajute pe oameni să obțină cunoștințele la care aveau dreptul, conform statutului lor de ființe raționale.  

Parabola cu privire la pomul cunoștinței binelui și răului poate fi interpretată prin aceea că ea ne descrie conflictul dintre primii oameni și reprezentanții civilizației extraterestre, la care ne referim, în legătură cu nevoia oamenilor de a își mări cunoștințele, cerință bazată pe curiozitatea lor naturală.

Căutarea cunoașterii, chiar și împotriva voinței lui Dumnezeu, este ceea ce le conferă oamenilor o dimensiune eroică și un statut special și este ceea ce îi diferențiază pe aceștia față de animale, deoarece acestea din urmă nu ar putea să săvârșească în mod conștient acte de neascultare față de El. 

Adam și Eva, dacă ar fi existat cu adevărat, ar fi fost mai puțin decât oameni, în sensul complet al acestui termen, atunci când au fost creați de Dumnezeu. Cauza acestei situații ar fi reprezentat-o lipsa capacității primilor oameni de a discerne binele de rău. Primele ființe cu formă umană de pe Pământ ar fi devenit cu adevărat oameni, numai atunci când ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Deoarece Dumnezeu s-ar fi opus ca cei doi să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului înseamnă că Adam și Eva au devenit oameni adevărați împotriva voinței Lui.   

Aceste mituri au fost interpretate de către dogmele și doctrinele creștine ca fiind dovada celui mai mare păcat pe care l-ar fi săvârșit primii oameni, păcatul de neascultare împotriva lui Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă Dumnezeu a fost înțeles de către scriitorii cărții Facerea ca un nume generic, pentru reprezentanții unei civilizații extraterestre, sau ca un lider al acestora, atunci revolta oamenilor împotriva acelor extratereștrii ar fi fost justificată, având în vedere că aceștia doreau să îi folosească pe oameni doar ca sclavi. Această conexiune poate oricând să fie făcută, atâta vreme cât există suficiente elemente care ne permit să contrazicem imaginea idilică, dar greșită pe care Bisericile instituționale o promovează despre raiul pământesc, care ar fi fost Grădina Eden. Primii oameni au fost puși să lucreze și să păzească grădina în care se afla aur și alte materiale folositoare, fără să li se permită să acumuleze suficiente cunoștințe pe baza cărora să poată să facă deosebirea dintre bine și rău. Acesta nu era un rai, ci un fel de lagăr forțat de muncă, din care oamenii ar fi avut tot dreptul să încerce să evadeze. Numai cunoscând binele și răul, oamenii ar fi avut posibilitatea să recunoască propriul lor statut care le permitea să ajungă să fie egali ca valoare cu aceia care i-au creat.  

În textul biblic care se referă la neascultarea lui Adam și Eva, Dumnezeu este prezentat ca o divinitate autoritară care a dorit să păstreze cunoașterea binelui și răului doar pentru El, pentru motivul că, dacă oamenii ar fi avut și ei cunoașterea aceasta, ar fi ajuns ca El. În final, după ce au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, Biblia ne spune că Adam și Eva au și ajuns ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.

În realitate, textul biblic critică atitudinea lui Dumnezeu față de oameni, deoarece îl prezintă pe El ca pronunțând o condamnare, care nu s-a realizat în practică. Dumnezeu nu a făcut ceea ce a spus, conform Bibliei, pe când în cazul șarpelui, tot ce a spus acesta s-a întâmplat întocmai:

„16. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, 17. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2; 16-17) 

„4. Atunci şarpele a zis către femeie: „Nu, nu veţi muri! 5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. (Facerea 3; 4-5)

„22. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!...” (Facerea 3; 22)

După cum poate să observe oricine, oamenii nu au murit, nici fizic și nici spiritual, în ziua când au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, așa cum a spus Dumnezeu, în schimb l-i s-au deschis ochii și au ajuns să cunoască binele și răul la fel ca și El.  

Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi creat pe oameni după chipul și asemănarea Sa. Această afirmație, la fel ca și alte detalii din cartea Facerea, nu are nici un sens, dacă Dumnezeu este Spirit, așa cum a spus Isus (Iisus) (Ioan 4; 24). Dacă privim însă scrierile biblice, din primele 11 capitole ale cărții Facerea, prin prisma scrierilor sumeriene, atunci vizitatorii extratereștrii ar fi putut să realizeze oameni după chipul și asemănarea lor dacă ar fi combinat propriile lor gene cu genele hominizilor care trăiau pe Pământ. 

Dacă Dumnezeu este așa cum îl descriu dogmele și doctrinele creștine, atunci apare o contradicție de nereconciliat între două principii. Pe de o parte, ni se spune că Dumnezeu i-ar fi creat pe oamenii după chipul și asemănarea Sa, iar pe de altă parte ni se comunică că atunci când oamenii au ajuns să poarte chipul și asemănarea Lui, cunoscând binele și răul ca și El, Dumnezeu s-ar fi supărat de acest lucru. Dumnezeu ar fi fost nemulțumit că oamenii au ajuns să fie ca El, dar textul folosește pluralul. Dacă Dumnezeu i-a creat pe oameni după chipul și asemănarea Sa, atunci de ce s-a supărat când aceștia au ajuns să semene cu El? Este vorba de o contradicție creată de un mit. Dacă însă creatorii oamenilor ar fi fost reprezentanții unei civilizații extraterestre, atunci ei puteau să îi creeze pe oameni după chipul și asemănarea lor genetică însă fără dorința de a le oferi și toate cunoștințele pe care le aveau ei. Dumnezeul unic, iubitor și generos, nu ar fi comis niciodată o astfel de meschinărie.  

Narațiunile biblice nu sunt atât de originale, cum s-ar putea crede. Acestea conțin simboluri care se regăsesc și în miturile altor civilizații străvechi, cum ar fi motivul șarpelui, pomului vieții, oceanul primordial, haosul sau numărul șapte. Povestirile biblice folosesc multe din aceste simboluri într-o perspectivă relativ nouă, dar ele nu apar pentru prima dată în Biblie. Contradicțiile interne și asemănările cu alte religii ne arată că povestirile despre creație și Potop, din cartea Facerea, nu reprezintă o revelație unică, care vine de la Dumnezeu.   

Șarpele are un simbolism mixt în narațiunile biblice. Pe de o parte, el este simbolul răului, al diavolului care este șarpele cel vechi, dar pe de altă parte, Dumnezeu i-a cerut lui Moise să înalțe un șarpe în deșert ca un simbol pentru salvarea poporului evreu, deci el reprezintă binele: 

„În evanghelia după Ioan 3; 14-15, Isus (Iisus) face o comparație directă între înălțarea Fiului Omului și acțiunea lui Moise în înălțarea șarpelui ca un semn, folosindu-l ca un simbol asociat cu salvarea: „Așa cum Moise a ridicat șarpele în deșert, la fel trebuie să fie înălțat Fiului Omului, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (ref. 237)        

În multe religii ale lumii șarpele este un simbol important al înțelepciunii:

„Datorită cunoștințelor despre ierburi și asocierii cu substanțe psihotrope, șarpele a fost adesea considerat unul dintre cele mai înțelepte animale, fiind (aproape) divin. Aspectul său divin combinat cu habitatul său în pământ, printre rădăcinile plantelor, a făcut din el un animal cu proprietăți din lumea de sub pământ conectat cu viața de dincolo și imortalitatea. Asclepius, zeul medicinii și al vindecării, ducea un băț cu un șarpe încolăcit pe el, care a devenit simbolul medicinii moderne.” (ref. 238)  

Câteodată simbolul șarpelui este amestecat cu un alt simbol mitic, care este copacul:

„În multe mituri șarpele (câteodată o pereche) trăiește în sau este încolăcit în jurul unui Pom al Vieții situat într-o grădină divină. În povestea despre geneză din Torah și Vechiul Testament biblic, pomul cunoașterii binelui și răului este situat în Grădina Eden împreună cu pomul vieții și șarpele. În mitologia Greacă Ladon este încolăcit în jurul unui copac în grădina Hesperidelor protejând merele de aur ... În mod similar Nidhogg Nagar dragonul din mitologia Norse mănâncă din rădăcinile lui Yggdrasil, Pomul Lumii. Sub un alt copac (copacul Bodhi al Iluminării), Buddha a stat în meditație extatică. Când s-a pornit o furtună, marele șarpe rege Mucalinda s-a ridicat din locul lui deasupra pământului și la înconjurat pe Buddha cu șapte încolăciri pentru șapte zile, pentru a nu își întrerupe starea extatică.” (ref. 239)         

În legătură cu Buddha, simbolismul șarpelui și al copacului este completat cu simbolul numărului șapte care și el se regăsește în cartea Facerea. O altă referință la numărul simbolic șapte este aceea pe care o face Joseph Campbell:

„A fost sugerat de către Joseph Campbell că simbolul șarpelui încolăcit în jurul unui băț este o reprezentare străveche a fiziologiei Kundalini. Bățul reprezintă coloana vertebrală cu șarpele care simbolizează canalele de energie. În cazul a doi șerpi încolăciți de regulă ei se intersectează unul cu celălalt de șapte ori, o posibilă referință la cele șapte centre care se numesc chakre.” (ref. 240)    

În alte religii din Orientul Apropiat, cum ar fi cea Egipteană, șarpele este de asemenea foarte prezent: 

„În Egiptul antic, șarpele apare de la începutul și până la sfârșitul mitologiei lor. Ra și Atum („cel care face complet sau perfectează”) a devenit același zeu, Atum, „împotriva lui Ra,” a fost asociat cu animalele pământului, inclusiv șarpele: Nehebkau („acela care înhamă sufletele”) a fost șarpele cu două capete care reprezenta o zeitate care păzea intrarea în lumea de sub pământ. El este văzut adesea ca fiul zeiței șarpe Renenutet.” (ref. 241)  

În Gnosticism, simbolul șarpelui este important, dar în alt sens decât în Creștinismul clasic:

„Imaginea șarpelui ca și întruchipare a înțelepciunii transmisă de Sofia a fost o emblemă folosită de gnosticism, în mod special de acele secte pe care cei mai ortodocși le-au caracterizat ca „Ophites” („Oamenii Șarpelui”). Șarpele a fost unul din animalele asociate cu cultul lui Mithras. Basilicul, veninosul „rege al șerpilor” cu o privire care ucide, a fost clocit de un șarpe, Pliniu cel Bătrân și alții cred, din oul unui cocoș.” (ref. 242)    

Așa cum am menționat deja, Pomul Vieții este un simbol care se regăsește în cartea Facerea dar și în alte mitologii ale lumii:

„Un copac stilizat cu o evidentă semnificație religioasă apare ca un motiv artistic în mileniul patru în Mesopotamia, și, în mileniul al doilea Î.Hr., se regăsește peste tot în orbita vechilor colectivități umane din Orientul Apropiat, inclusiv Egipt, Grecia, și civilizația indusă. Înțelesul acestui simbol nu este clar, dar compoziția sa generală amintește izbitor de Pomul Vieții al artei târzii creștine, iudaice, musulmane și budiste. Întrebarea dacă conceptul de Pom al Vieții a existat în antica Mesopotamie a fost obiect de dezbatere și de aceea mulți cercetători din zilele noastre preferă termenul mai neutru de „pom sacru” atunci când se referă la copacul mesopotamian.” (ref. 243)  

Simbolul care este Pomul Vieții nu este original sau unic și nu se regăsește doar în Biblie. Prezența lui în textele biblice este o dovadă că narațiunile din cartea Facerea aparțin unei tradiții culturale vaste.    

Numărul șapte este de asemenea un simbol important care este folosit și de cartea Facerea. Numărul șapte se regăsește în multe texte religioase ca un număr special. Babilonienii au separat săptămâna în șapte zile. Având o relație atât de strânsă cu calendarul, numărul șapte a dobândit o semnificație religioasă de a lungul timpului. (ref. 244)

„Șapte a fost întotdeauna un număr foarte special. Cartea cea mai veche sanscrită, Rig Vega, descrie șapte stele, șapte continente concentrice, și șapte surse de soma, băutura zeilor. În conformitate cu V.T. evreu și creștin, lumea a fost creată în șapte zile și porumbelul lui Noe s-a întors după șapte zile după Potop. În mod similar, Egiptenii au descris șapte cărări către rai, Allah a creat un cer și un pământ islamic cu șapte nivele, și noul născut Buddha a făcut șapte pași mari.” (ref. 245)       

Cartea Facerea nu este în nici un fel originală atunci când folosește numărul șapte în una din povestirile despre creație. Oceanul primordial și haosul inițial sunt alte două simboluri la care s-a făcut deja referire și care se găsesc nu doar în povestirile biblice despre creație, dar și în alte texte religioase. Este limpede că Biblia, atunci când descrie creația universului și a umanității, nu reprezintă o revelație pe care ar fi dat-o Dumnezeu oamenilor, ci generează o mitologie asemănătoare cu cele care rezultă din zone geografice apropiate.    

Cu alte cuvinte, cartea Facerea folosește aceleași simboluri ca și cele folosite de alte culturi ale căror scrieri nu au pretenția că sunt inspirate de Dumnezeu.

Vinaora Visitors Counter

3267322
Today
All days
7000
3267322

Server Time: 2020-01-19 08:38:58

Credinta Crestina

Dumnezeu este dragoste, Nasterea din Dumnezeu, Instituția Bisericii, O singura Biserica, Biserica realitate spirituala, Trupul lui Hristos, Crestinism spiritual, Relativitatea doctrinelor confesiunilor creștine, Botezul în apa, Locul si rolul femeilor in Crestinism, Relația și experiența personala cu Isus (Iisus), Hristos Fiul și fii și fiicele Tatălui, Predestinarea, O nouă reformă a Crestinismului, Inspirația Bibliei,Interpretarea Bibliei, Semnul fiarei 666, Unicitatea Bisericii lui Dumnezeu, Despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Despre cunoaşterea lui Dumnezeu, Despre moralitatea creştină, Locul şi rolul femeilor în Creştinism, Problema autorităţii în instituţiile bisericeşti, Teologia unităţii şi teologia ierarhiei, Apocalipsa: religia instituţională şi taina fărădelegii, The present with of the Church, Early Christianity, The New Reformation, Born from God, Faith without works is dead

Top of Page