După opinia mea, nimic nu este mai prețios decât adevărul, oricât ar fi de dificilă priveliștea lui sau drumul care duce la el. De ce? Pentru simplu fapt că doar cunoașterea adevărului ne deschide porțile către lumea reală la care este necesar să ne raportăm corect dacă dorim să putem reflecta, influența și controla această lume.
Dacă nu cunoaștem și nu înțelegem lumea în care trăim atunci, în numele unor religii primitive, bazate pe forme de expresie arhaice, cum ar fi miturile, vom fi controlați de puteri abile care vor să ne facă să acționăm în interesul lor, lăsându-ne să fim convinși că activăm în favoarea noastră.
O regulă fundamentală pentru aflarea adevărului o reprezintă ascultarea tuturor părților implicate sau a tuturor acelora care au un cuvânt de spus în ceea ce privește subiectul în cauză. Cât privește problema vieții veșnice și a ceea ce se întâmplă în viața de dincolo există o divergență uriașă de opinii între ceea ce prezintă dogmele și doctrinele religioase și ceea ce au experimentat persoanele care au avut experiențe înainte de moarte.
Cel mai mare dușman al adevărului este dogmatismul, ideile fixe care au fost trecute în canoane bisericești și nu mai pot fi schimbate niciodată. Mulți uită că toate cărțile cu caracter religios sunt scrise de oameni și că este imposibil de acceptat că oamenii care le-au scris au fost cu totul neutrii, nu au avut nici o implicare personală. Nenumăratele contradicții între dogmele și doctrinele religioase se explică tocmai prin implicarea factorului subiectiv, al înțelegerii diferite ale unor adevăruri care trec dincolo de viața de pe pământ. Pe lângă orizonturile personale ale celor care au scris textele cărților religioase trebuie să avem în vedere și interese de grup, instituționale.
Pe de altă parte, experiența personală cu Realitatea de dincolo trebuie avută în vedere și trebuie apreciată ca un factor esențial în cunoașterea adevărurilor care privesc spiritualitatea.
Care deci este adevărul? Există o contradicție evidentă între afirmațiile explicite sau implicite promovate de învățăturile oficiale bisericești, pe de o parte, și experiențele a milioane de oameni care experimentează moartea clinică sau așa numitele experiențe înainte de moarte. Care este această contradicție? Este vorba despre felul în care sunt acceptați cei care sunt în pragul morții de către „prezența luminoasă care eliberează o dragoste și o strălucire care depășesc orice imaginație și pe care mulți o identifică cu Dumnezeu.” Această prezență îi întâmpină pe aceia și acelea care au avut stop cardiac și au intrat în așa zisa moarte clinică, după ce aceștia se desprind de trupul lor și călătoresc printr-un tunel de lumină.
Conform dogmelor și doctrinelor religioase, Dumnezeu este un fel de Administrator al Justiției cosmice. În aceste condiții, Tatăl a dat toată judecată Fiului care îi separă pe oamenii care au trăit pe Pământ, în două categorii, și anume cei și cele care vor trăi veșnic în rai și cei și cele care vor trăi veșnic în iad și vor fi chinuiți în acel loc extrem de neplăcut de reședință.
Cei mai mulți oameni vor fi în iad, deoarece „puțini sunt cei aleși”, după cum precizează Biblia. Cu alte cuvinte, după afirmația instituțiilor bisericești, fiecare om care a trăit pe pământ va trece printr-o judecată exigentă, iar pedeapsa celor mulți va fi una cu adevărat chinuitoare.
De fapt, este vorba despre o extrapolare a ceea ce se petrece pe Pământ. Oamenii care respectă legile sunt lăsați să trăiască în pace, dar cei și cele care le încalcă ajung la închisoare, într-un loc de loc plăcut. Oare nu este așa și atunci când este vorba despre viața veșnică? După spusele a milioane de oameni care au experimentat moartea clinică, nu este deloc așa. Se intră într-o nouă dimensiune cu totul superioară vieții pe pământ.
Din punct de vedere al subiectului care ne interesează, problema este tocmai această judecată. Care este adevărul? Dogmele și doctrinele religioase ne vorbesc despre o judecată aspră, dar persoanele care au avut experiența morții clinice și care afirmă că l-au văzut pe Dumnezeu ne vorbesc despre o Realitate care nu îi judecă pe aceia și pe acelea care au ajuns în lumea de dincolo.
Este o contradicție fundamentală, deoarece, dacă nu există o judecată finală, înseamnă că toți oamenii care trăiesc pe Pământ, în trecut, prezent sau viitor, au șansa de a deveni ființe de lumină, după moartea lor biologică, indiferent dacă au aderat sau nu la o dogmă sau doctrină religioasă sau alta.
Aproape toți aceia și acelea care au avut experiențe înainte de moarte, au mărturisit că au fost primiți în lumea spirituală de o Ființă care degajă o lumină specială, lumină care, deși este extraordinar de strălucitoare, totuși este perfect suportabilă pentru ochi, deci nu produce orbirea care, de exemplu, se produce, atunci când ne uităm direct la soare.
O lumină caldă, o lumină vie care îi cuprinde în mijlocul ei pe aceia și pe acelea care ajung pe tărâmul acela minunat, atât de extraordinar încât poate să fie descris prin analogie cu ceea ce există pe Pământ doar cu dificultate.
Este o lume de calm și contemplare, de frumusețe și fericire în care chiar și culorile sunt pline de dinamism și sunt animate de o viață proprie pe care o împărtășesc cu cei și cu cele nou venite.
La venire, nimeni nu ne mustră că am greșit în viețile noastre, că am luat decizii greșite, câteodată chiar în ciuda celor mai bune intenții. Nu ne judecă nimeni, dar ni se dă prilejul să ne judecăm singuri, prin aceea revizuire a vieții care se propune, fiecărei persoane ajunse acolo, și care ne trece prin toate evenimentele vieții noastre, de data aceasta din perspectiva persoanelor cu care am avut a face și pe care câte o dată le-am rănit.
Se pare că aceasta este singura metodă prin care putem să înțelegem tot ceea ce au trăit toți aceia și toate acelea pe care le-am rănit cât am trăit pe Pământ, adică să fim puși în locul lor în situațiile concrete în care au suferit din cauza noastră.
Dogmele și doctrinele religioase propovăduiesc însă o justiție inferioară, o retribuție disproporționată, adică o pedeapsă veșnică pentru o faptă a căror efecte sunt, în principal, temporare. O astfel de pedeapsă nu este bazată în mod necesar pe o părere de rău profundă a celui pedepsit pentru ceea ce a făcut și nici nu presupune o schimbare reală a caracterului aceluia sau aceleia care a greșit.
O pedeapsă care nu urmărește să îl ajute pe cel pedepsit să își înțeleagă greșeala este o pedeapsă lipsită de moralitate.
Există două feluri de justiție, justiția „din interior” și justiția „din exterior.” Adevărata justiție, cea despre care vorbesc aceia și acelea care au trecut prin moarte clinică, este aceea care vine din interior, deoarece este o justiție transformatoare care nu se limitează doar la o pedeapsă care vine din afară, adică acea care are la bază o constrângere exterioară și nu o convingere interioară.
Justiția care se bazează pe o pedeapsă veșnică este inutilă și plină de cruzime, dar mai ales nu are nici un fel de valoare, atâta vreme cât este lipsită de orice consecință morală practică, adică de posibilitatea de îndreptare pentru acela și aceea care au greșit. Cu alte cuvinte, ce rost mai are pedepsirea cuiva cu pedeapsa iadului veșnic, dacă aceea persoană este condamnată definitiv și pedeapsa respectivă nu îl ajută cu nimic să devină o persoană mai bună? Cum să devii o persoană mai bună dacă ești chinuit și torturat veșnic și nu există cale de întoarcere? La ce ajută o astfel de pedeapsă, pe ceilalți sau pe cel sau pe cea în cauză? Nu reprezintă decât răzbunare gratuită. Nu este demnă de ceea ce numim Dumnezeu.
Orice ar spune cineva, învățătura religioasă privitoare la un iad veșnic este profund absurdă și imorală, deoarece aceasta nu are în vedere conștientizarea greșelilor pe care oamenii le fac în această viață și îndreptarea acelor greșeli și nici nu poate să aibă în vedere acest obiectiv, atâta vreme cât nu mai există nimic dincolo de ea, deoarece este o pedeapsă veșnică.
Învățătura despre iad tinde să transforme religiile oficiale care o practică într-un adevărat iad pe pământ, datorită intoleranței și asprimii pe care o implică.
Atâta vreme cât oamenii vor fi pedepsiți în iad pentru veșnicie, după cum spune Biblia, nu mai există schimbare, pentru aceia și acelea care au greșit și atunci ce rost mai are pedeapsa, dacă ea nu tinde la îndreptarea celor care au greșit, ci doar la torturarea lor? Dumnezeu este iubire și nu tortură veșnică, cele două sunt incompatibile. Dacă Dumnezeu nu este iubire, atunci avem dreptul să știm adevărul, despre ceea ce este El cu adevărat, deci nu avem nevoie de dogme bazate pe o premisă falsă. Dacă Dumnezeu este iubire învățătura despre iad este o învățătură falsă.
În baza învățăturii creștine, este imposibil ca cineva să fie mântuit prin eforturi proprii, oricât de mult s-ar strădui, iar Biblia ne spune că „la om mântuirea este cu neputință.” Prin urmare, judecata finală, așa cum o prezintă Biblia nu are nici un sens, dacă oricum nimeni nu poate trece de ea prin eforturi proprii. Dacă mântuirea noastră depinde în totalitate de Dumnezeu, Acela care face alegerea după criteriile sale, ce rost ar avea ca El să îi tortureze în iad pe aceia și pe acelea pe care tot El le-a respins de la mântuire? Personal, consider că nu ar avea nici un sens.
Mult mai mult sens are descrierea acelora care au trecut printr-o moarte clinică și care vorbesc despre o Ființă primitoare care îi acceptă așa cum sunt, pe cei care sunt în procesul morții, și îi înconjoară cu o dragoste necondiționată și profundă, o dragoste care nu judecă.
Aceasta este de fapt dragostea pe care a propovăduit-o Isus (Iisus). O dragoste care nu judecă și care îi face pe oameni mai buni. Este vorba de o dragoste cu adevărat transformatoare.
Judecățile aspre omoară dragostea și acesta este motivul pentru care Isus (Iisus) a predicat împotriva judecăților aspre. În același timp, nu există o judecată mai aspră decât aceea care se sfârșește cu o pedeapsă veșnică în iad.
Întreaga religie creștină se bazează pe idea de judecată, dar de ce ar trebui să fie o judecată, dacă Isus (Iisus) ne cere să nu ne judecăm unii pe alții? Persoanele care s-au întors din moarte clinică ne spun că Ființa supremă pe care au întâlnit-o acolo, după ce s-au desprins de trup, nu i-a judecat și nu i-a condamnat în nici un fel, dar le-a dat șansa să se transforme radical și să devină ființe total schimbate în bine.
Judecata este o expresie a puterii și a autorității, dar ne-am aștepta ca Dumnezeu să ne iubească necondiționat și nu să ne judece. De ce? Dumnezeu ne cere să îl iubim pe El necondiționat, fără să îl vedem. Oare nu ar trebui, prin compensare, să ne iubească și El necondiționat și astfel să renunțe la judecată? Oricum judecata unor morți nu mai are nici un sens. Ce rost ar avea ca Dumnezeu să învie pe cineva, doar ca apoi să îl tortureze la nesfârșit? Nu ar fi o atitudine mai iubitoare să îl lase pe mort în mormânt mai degrabă decât să îl învie și să îl tortureze?
În orice caz, persoanele care au trecut prin moarte clinică prezintă cu totul altă Realitate decât ne învață dogmele și doctrinele religioase. Aceasta este o contradicție de fond care mai degrabă trebuie reproșată instituțiilor care promovează aceste dogme și doctrine și nu persoanelor care au trăit extraordinarele experiențe înainte de moarte. Aceștia și acestea povestesc doar ce au văzut și ce au experimentat în unele din cele mai dramatice momente ale vieții lor. Nu fac, în cele mai multe cazuri, propagandă religioasă.
Aceia și acelea care au trecut prin moarte clinică nu s-au simțit judecați pentru viața lor, ci s-au simțit acceptați de Ființa care i-a întâmpinat pe lumea cealaltă cu o dragoste nesfârșită și cu o înțelegere totală care decurge din aceea dragoste.
Dogmele și doctrinele religioase nu se potrivesc cu experiența milioanelor de oameni care au trecut prin moarte clinică și s-au întors la viață.
Aici este contradicția, dogmele și doctrinele religioase propovăduiesc o învățătură care nu se potrivește cu experiența practică a milioane de oameni care au parcurs experiențe înainte de moarte. Problema este serioasă. Pe cine să credem? Eu consider că experiențele acelor oameni nu pot fi puse la îndoială și că ele se potrivesc mai bine cu esența învățăturilor lui Isus (Iisus) decât cu modul în care dogmele și doctrinele religioase au transformat această învățătură.
