Credința singură, fără nașterea din nou nu este suficientă pentru mântuire. Numai printr-o legătură personală cu Hristos cineva poate să practice Creștinismul. Mersul la Bisericile instituționale, rugăciunile, posturile și toate celelalte nu au valoare spirituală dacă cineva nu are Duhul lui Hristos deoarece acele persoane nu aparțin lui Hristos.
Aș putea să consider că din acest punct de vedere Pavel se contrazice atunci când afirmă că suntem mântuiți prin credință și numai prin credință. Aș face această obiecție dacă nu aș fi conștient că ceea ce numim în mod obișnuit credință este un fenomen complex și este împărțit în mai multe categorii. De aceea, credința autentică la care se referea Pavel implică și renașterea spirituală a celor credincioși.
Există o credință Pascaliană care se bazează pe pariul lui Pascal din care rezultă că este mai bine să credem în ceva decât să nu credem deoarece dacă credem oricum nu avem nimic de pierdut. Este vorba mai mult de un pariu cu eternitatea decât de o credință autentică deoarece această credință nu are o bază în experiența personală a celui sau a celei care crede ci se bazează pe un raționament logic. Ai mai mult de câștigat dacă crezi decât dacă nu crezi chiar dacă Dumnezeu nu există.
Există și o credință care se bazează pe părerile altora, pe povestiri neverificate și pe încrederea pe care unele persoane o pun în Bisericile instituționale. Această credință este permanent subminată de incertitudinea celui sau celei care o practică asupra motivului pentru care el sau ea nu ajunge să experimenteze situațiile despre care a auzit doar vorbindu-se.
Există apoi un alt fel de credință care răspunde unor experiențe personale care nu pot să fie explicate altfel decât prin existența lui Dumnezeu. Acest gen de experiențe sunt generate de Dumnezeu care ne revelează existența Sa în mod miraculos. Ce ni se întâmplă depășește sfera obișnuitului vine din afara naturii așa cum o cunoaștem sau cum o imaginăm noi dar se adresează ființelor noastre interioare, nu ar putea fi înțeles fără legătură cu întreaga noastră experiență de viață.
Credința autentică este un dar care ne vine de la Dumnezeu prin prezența Duhului Sfânt în om deci acest tip de credință presupune în mod necesar prezența Lui în oameni. Nu toți oamenii primesc acest dar ci numai aceia și acelea care sunt dispuși să îl primească. Dumnezeu știe cine va accepta sau nu să creadă în El înainte de a se revela acelei persoane. Credința ca și dar al Duhului Sfânt este aceea credință autentică care ne determină să fim ai Lui Hristos. Cine primește această credință primește și binefacerile pe care le aduce prezența Duhului Sfânt în om. Această credință se bazează pe experiențe personale cu Dumnezeu, nu este doar o părere personală ca oricare alta. Această credință devine un angajament personal al celui credincios și a celei credincioase care nu mai ia în considerare posibilitatea ca Dumnezeu să nu existe. Pentru cine crede în Dumnezeu în urma acțiunii Lui directe în viața sa nu se mai pune problema inexistenței lui Dumnezeu căci existența Lui devine o certitudine de nezdruncinat.
Treptat credința în Dumnezeu se transformă în știința existenței lui Dumnezeu care nu este motivată de dogmele și doctrinele Bisericilor instituționale ci de certitudinea existenței Sale generată de prezența Sa în interiorul ființelor umane.
Dovada apartenenței de Hristos este prezența Duhului Sfânt în noi și dovada acestei prezențe este transformarea concretă pe care o produce în fiecare din noi. Nimeni nu ne cere să aparținem de o instituție bisericească sau alta dar dacă nu aparținem de Hristos atunci credința noastră nu duce nicăieri. Ca să știm de cine aparținem trebuie să observăm dacă avem sau nu Duhul lui Hristos în noi.
Marea problemă a zilelor noastre este faptul că apartenența față de Hristos a fost înlocuită cu apartenența la o Biserică instituțională sau alta. Creștinismul este marcat de moda lumii în care trăim și nu mai există nici o diferență de comportament între Creștini și necreștini. Mai mult chiar, câteodată necreștinii se comportă mult mai civilizat decât cei care poartă numele de Creștin.
Bisericile instituționale încearcă să ne convingă că este de ajuns să aparținem lor ca să fim mântuiți. Dacă urmăm dogmele și doctrinele lor Bisericile instituționale presupun că am avea șansa mântuirii indiferent dacă aparținem sau nu lui Hristos. Se creează deliberat confuzie între cele două apartenențe. Bisericile instituționale confiscă apartenența noastră la Hristos în favoarea lor și ne determină să credem că totul este așa cum ar trebui să fie. Totuși apostolul Pavel ne spune clar că cine nu are Duhul lui Hristos nu este al Lui.