Ne naștem cu imaginea lui Dumnezeu în noi, aflată într-o stare embrionară și avem nevoie ca această imagine să crească, o dată cu dezvoltarea noastră biologică și să devină preponderentă în ființele noastre. Dacă am fi pierdut asemănarea cu Dumnezeu am fi niște simple viețuitoare, fără gândire rațională și fără conștiință. Noi însă putem înțelege universul, suntem într-o permanentă căutare, care în mod inevitabil ne îndreaptă atenția către El.
De când ne naștem, cel puțin unii dintre noi, dacă nu toți, îl căutăm pe Dumnezeu, Acela cu care ne asemănăm, Acela cu care vrem să fim. De ce nu îl caută toți oamenii, în egală măsură, pe Dumnezeu? Pe lângă factorii educaționali și culturali există și un element, care este esențial, din însăși factura fiecărui individ uman. Unii oameni sunt mai înclinați către spiritualitate din însăși structura lor. La acești indivizi raportul dintre natura divină din om și natura lor umană are o proporție care se îndreaptă mai mult către primul element. Acești indivizi prezintă o aspirație către puritate, către dreptate, către adevăr mai pronunțată decât alți oameni, ceea ce nu face din ei, în mod inevitabil, o castă superioară sau aleasă ci de cele mai multe ori niște victime. Aceștia sunt oamenii însetați de neprihănire, despre care vorbea Isus (Iisus). Acești oameni nu își pot găsi suportul moral decât în cele mai înalte idealuri pe care le propune Creștinismul sau alte religii. Acești oameni nu pot fi mulțumiți într-o lume care este profund marcată de lupta pentru existență. Totul se explică prin prezența naturii umane în om. Toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu, dar nu toți sunt înscriși în cartea vieții încă înainte de întemeierea lumii.
"6 Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci* ei vor fi săturaţi!" (Matei 5; 6)
Dacă toate lucrurile bune vin de la Tatăl luminilor înseamnă că și setea de neprihănire vine tot de la El. În ce mod vine de la El? Prin prezența naturii divine în om, în unii în mai mare măsură și în alții în mai mică măsură. Nu toți oamenii sunt însetați după neprihănire în aceeași măsură.
"16 Nu vă înşelaţi, preaiubiţii mei fraţi:
17 orice* ni se dă bun şi orice dar desăvârşit sunt de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în** care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare." (Iacov 1; 16-17)
Căutarea lui Dumnezeu nu este specifică numai Creștinilor, dovadă că această căutare este intrinsecă omului. Găsirea Lui Dumnezeu însă nu depinde de noi ci depinde de El. Nimeni nu poate veni la Dumnezeu din capul lui sau al ei. Nimeni nu vine la Isus (Iisus) dacă nu este atras de Tatăl. Căutarea lui Dumnezeu, o trăsătură specific umană, și găsirea Lui sunt două lucruri total diferite. Dumnezeu ne găsește chiar El, dacă ne lăsăm găsiți de El. Mulți oameni se ascund de Dumnezeu în spatele unor gânduri deșarte dar El ne cunoaște pe fiecare din noi foarte bine. Mulți oameni se feresc de Dumnezeu din cauză imaginii defavorabile pe care o construiește religia oficială despre El. Când intră într-o clădire numită Biserică mulți oameni se plictisesc repede și nu au nici o atracție pentru ritualurile în desfășurare. Dacă ne uităm însă cu atenție la natura creată de Dumnezeu și la potențialul extraordinar din om, atunci cunoașterea Lui nu mai este plictisitoare, ci extrem de interesantă. Bisericile instituționale sunt suspicioase față de natură în general și față de natura umană în special, căci acestea nu sunt dogmatice și scapă de sub controlul lor strict.
Multe religii îl caută pe Dumnezeu, în mod intuitiv, datorită imaginii Lui, care se află în fiecare om, încă de la naștere, dar multe religii îl caută în moduri și în locuri nepotrivite. Datorită faptului că omul se naște cu natura lui Dumnezeu în el sau în ea, acesta sau aceasta îl va căuta mereu pe Acela cu care se aseamănă. Cu toate acestea, deoarece în cei mai mulți oameni natura embrionară a lui Dumnezeu se află atât de adânc ascunsă de natura lor umană, ei nu îl vor căuta pe Dumnezeu singuri până când El nu îi va atrage către Sine. Mulți oameni însă înlocuiesc imaginea adevăratului Dumnezeu cu diverse imagini create de ei sau cu imaginile pe care li le oferă Bisericile instituționale. Aceste imagini false sunt foarte convingătoare deoarece se aseamănă mai mult cu imaginea naturii umane, decât cu imaginea lui Hristos, în divinitatea Sa.
Fiecare om pe pământ deține asemănarea cu Dumnezeu, dar din nefericire unii oamenii îl caută pe El doar în diverse forme de religie. La naștere, asemănarea lui Dumnezeu în om este doar o sămânță divină, care se află înconjurată și acoperită de natura noastră biologică. În timp, sămânța se dezvoltă și din ea crește o plantă viguroasă dacă pământul pe care a fost semănată este unul fertil. Se poate întâmpla ca pământul să fie neroditor și de aceea sămânța divină să nu crească și să rămână totdeauna în stare embrionară. Dumnezeu este acela care are grijă de fiecare din aceste semințe, dar multe dintre ele întâlnesc un mediu ostil și nu dau roade. Omul spiritual se naște din această sămânță divină și nașterea din Dumnezeu înseamnă a fi născuți din Duhul Sfânt care întâlnește această natura divină care se află în fiecare din noi. Această naștere este nașterea din Duh despre care vorbea Isus (Iisus) și ea se face sub acțiunea Duhului Sfânt care locuiește în noi.
Nu putem să scăpăm de dilema spirituală doar prin a ne depărta cu totul de ea. Această dilemă se află adânc înrădăcinată în fiecare din noi, îi putem întoarce spatele dar ea rămâne în interiorul nostru. Pe de altă parte, nici nu avem nevoie de ritualuri bisericești pentru a fi născuți din Dumnezeu, avem nevoie doar de un Duh nou și o inimă nouă. (Ezechiel 36ș 26) S-ar putea ca ritualurile bisericești să nu ne încurce la începutul căutărilor noastre, dar putem să le privim ca facultative și să ne detașăm de ele, atunci când observăm că nu mai corespund cu asemănarea lui Dumnezeu, care se dezvoltă în noi. Creșterea se face în noi, în interiorul ființelor noastre și este o creștere organică și nu o formă de spiritualitate impusă. Nimeni nu poate să forțeze această dezvoltare spirituală din afara noastră căci ea este parte din noi, din construcția interioară a persoanelor noastre. Credința în Dumnezeu nu stă în respectarea doctrinelor și dogmelor bisericești, ci în a urma dragostea și a dreptatea. Din nefericire mulți oameni cred că sunt credincioși doar pentru că respectă sărbătorile religioase.
Avem nevoie să ne naștem din nou, din apă și din Duhul Sfânt pentru ca Hristos să se nască în noi cu toată strălucirea. (Ioan 3; 3-6) Ce înseamnă nașterea din nou? Această naștere din nou înseamnă că Hristos se naște în noi, că natura noastră divină cu care ne naștem, se dezvoltă în noi. Prin nașterea din nou, adică prin reactivarea naturii divine care se află în noi, fiecare din noi pornește pe drumul unor experiențe spirituale asemănătoare cu cele pe care le-a parcurs Isus (Iisus). Este foarte greșit să credem că noi ne naștem exclusiv cu natură umană și că apoi, prin diverse practici religioase, noi dobândim o nouă natură, o nouă structură psihică. Dacă ar fi așa, însemnă că noi ne-am pierdut asemănarea cu Dumnezeu și că trebuie să o redobândim printr-o practică religioasă. Acesta este motivul pentru care foarte mulți credincioși greșesc ținta. Ei încearcă, prin forțe proprii să devină oameni diferiți și nu reușesc, deoarece în ei nu se produce această transformare spirituală și natura divină din ei nu se dezvoltă, ci rămâne doar în stadiul embrionar. Nașterea din nou înseamnă ca embrionul spiritual divin, cu care ne naștem, să se dezvolte, în mod armonios, o dată cu corpurile noastre și depășind cu mult potențialul lor.
Mecanismul prin care Dumnezeu ne ajută să ne dezvoltăm spiritual este credința care lucrează prin dragoste. (Galateni 5; 6) Nu puțini sunt cei și cele care cred că știu aproape tot ceea ce se poate ști despre Dumnezeu, dar cine crede că știe ceva se află doar la începutul procesului de cunoaștere. Ei și ele consideră că îl iubesc pe Dumnezeu dar este dificil să iubești o Persoană pe care nu o cunoști. În acest caz nu iubești de fapt Persoana ci doar imaginea pe care ți-o formezi despre ea și această imagine poate fi corectă sau greșită. Suntem traversați de o dilemă. Ori nu putem să îl iubim pe Dumnezeu, pentru că nu putem să îl cunoaștem, ori doar credem că îl iubim adică îl iubim fără să îl cunoaștem. Cum ieșim din dilemă? De fapt putem să îl cunoaștem pe Dumnezeu, nu în dogmele și doctrinele oferite de Bisericile instituționale, ci în forumul interior al ființelor noastre. Singura cale de a îl cunoaște pe Dumnezeu este aceea de a îl lăsa pe El să gândească și să simtă în noi , adică de a avea aceleași gânduri ca și El și de a iubi cum iubește El. (Filipeni 2, 4-5) Dacă căutăm mai întâi interesele aproapelui nostru și suntem gata să ne dăm și viața pentru el sau ea atunci putem ști ce gândește Dumnezeu, Cel adevărat și nu imaginea pe care oamenii au construit-o despre El.
"14 …Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos,
15 din care îşi trage numele orice* familie, în ceruri şi pe pământ,
16 şi-L rog ca, potrivit cu* bogăţia slavei Sale, să** vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul† dinăuntru,
17 aşa încât* Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca**, având rădăcina şi temelia puse în dragoste,
18 să* puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii care** sunt lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea
19 şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de* toată plinătatea lui Dumnezeu." (Efeseni 3; 14-19)
Pentru a îi iubi pe oameni cum îi iubește Dumnezeu este necesar să îi privim prin Persoana lui Isus (Iisus), văzând în ei imagini imperfecte ale Lui. Prin urmare pentru a îl putea cunoaște pe Dumnezeu trebuie mai întâi să iubim ca și El, căci numai așa îl putem înțelege pe El, dar și această dragoste depășește orice înțelegere umană, cel puțin așa ne spune apostolul Pavel, lăsând astfel fără răspuns dilema dată. Singuri nu putem rezolva această dilemă deoarece singuri nu îl putem iubi pe Dumnezeu cu o dragoste egală cu a Lui, căci în natura noastră dragostea are limite omenești. Ca să se facă iubit de noi, chiar El ne dă dragostea cu care să îl iubim dar noi putem să îl iubim numai pentru că în noi există disponibilitatea pentru dragoste, încă de la nașterea noastră biologică sau chiar dinainte deoarece noi am sperat în Hristos încă înainte de întemeierea lumii. Această disponibilitate reprezintă natura divină în om.
Se poate deci cunoaște Dumnezeu în esența Lui sau cunoaștem doar în parte, așa cum spunea Pavel? (1 Corinteni 13; 9) Putem sau nu să dobândim o cunoaștere esențială despre Dumnezeu, adică să cunoaștem natura Lui? Ce înseamnă că îl cunoaștem pe Dumnezeu în parte? Care parte o cunoaștem din Dumnezeu? Putem cunoaște esența, adică partea cea mai importantă a lui Dumnezeu sau numai fenomenul exterior, adică doar efectele pe care existența Lui le produce asupra universului? Consider, alături de apostolul Ioan, că îl putem cunoaște pe Dumnezeu doar experiențial, prin dragostea Lui, numai atunci când o resimțim în viețile noastre dar că ontologic putem să ne apropiem doar în parte de El. Cu toate acestea cadrul de cunoaștere în care putem să discutăm rațional despre Dumnezeu devine din ce în ce mai clar. Pavel a spus că cine crede că știe ceva încă nu a cunoscut cum trebuie să cunoască. Oare de ce? Pavel a vrut să spună că oricine crede că știe ceva crede aceasta tocmai pentru că nu știe tot ceea ce ar trebui știut și nici dimensiunile de nebănuit ale Realității infinite a lui Dumnezeu. A cunoaște esența lui Dumnezeu înseamnă a îi cunoaște dragostea dar dragostea Lui nu poate fi cunoscută fără a fi trăită. Doar acest adevăr simplu relativizează fără obiecții orice pretenții de cunoaștere emise prin dogmele și doctrinele bisericești. Dar mai este ceva, pentru a ajunge la Dumnezeu trebuie depășite niște contradicții extraordinare și fără ajutorul Lui direct, pe calea obișnuită a științei, nu avem cum să realizăm acest obiectiv.
Nu există o diferență de esență între dragostea lui Dumnezeu și dragostea umană, ci doar o deosebire de cuprindere și de înălțime. Dragostea lui Dumnezeu este atotcuprinzătoare și gata oricând de sacrificiu și cine nu înțelege dragostea lui Dumnezeu, nu îl poate cunoaște pe El deoarece El este dragoste. (1 Ioan 4; 8) Dragostea este puterea de a spune nu răului. Prin negarea de sine, dacă este bine înțeleasă omul are șansa îndumnezeirii. Pe de altă parte, dragostea, nevoia de relație și de comuniune nu caracterizează doar pe Dumnezeu sau omul, ea se poate identifica și în lumea care ne înconjoară, mai ales în lumea animală. Cu toate acestea, la Dumnezeu dragostea este ridicată de la nivelul emoțional sau romantic la un nivel de principiu, aș spune fără să își piardă reverberațiile transfigurărilor directe și mai ales este dusă la cote foarte înalte care se văd prin sacrificiul lui Isus (Iisus) pe cruce. Nu este dragoste mai mare decât să își dea cineva viața pentru prietenii săi. (Ioan 15; 12-13)
Ce avem în comun cu Dumnezeu, noi și întreaga natură? Fără îndoială că răspunsul vine de la sine, este vorba despre dragoste și de raționalitate, la nivele diferite. Ceea ce se poate constata este că pe măsură ce crește nivelul de inteligență și de complexitate al naturii și al vieții crește și nivelul de comprehensiune a ceea ce numim dragoste. La animale, întâlnim forme incipiente, mai ales către puii de animale din partea părinților lor. La oameni nivelul este altul și nu se rezumă doar la propria familie și mai ales dragostea este însoțită și de sacrificiul de sine personal și de asemenea se ridică la nivelul unor cauze nobile pentru care unii oameni sunt gata să își riște viața. Dar ce este deosebit sau calitativ superior la Dumnezeu, atunci când vorbim despre dragoste? Sacrificiul de sine, din dragoste nu este întâlnit doar la Dumnezeu, el este prezent și la oameni și până aici nimic nu este extraordinar și nu îl detașează pe El de oameni. Un singur lucru poate să fie scos în evidență. Singura diferență notabilă între morala creștină și viața de fiecare zi este dragostea pentru dușmani, pentru cei care cred altfel decât noi. Aici apare diferența, adică Dumnezeu își iubește și dușmanii, spre deosebire de oameni, El nu poate decât să iubească, nu poate să urască, deoarece natura Lui este dragostea.
Bine, dar de unde am scos eu că Dumnezeu nu poate să urască și că își iubește dușmanii? Dumnezeu, în V.T. a curățat literalmente terenul de alte popoare pentru a își putea instala poporul Său în pământul făgăduit.
"30 Vă voi nimici înălţimile pentru jertfă, vă voi dărâma stâlpii închinaţi soarelui, voi arunca trupurile voastre moarte peste trupurile moarte ale idolilor voştri, şi sufletul Meu vă va urî." (Leviticul 26; 30)
Dacă esența lui Dumnezeu este dragoste, El pur și simplu nu ar putea să urască pe nimeni, dar aici cădem în capcanele limbajului omenesc care vorbește despre El. Cu toate acestea, chiar în limitele limbajului omenesc, dacă avem în vedere narațiunile din V.T. nu avem nici un drept să afirmăm fără rezervă, așa cum a făcut-o apostolul Ioan că Dumnezeu este dragoste, adică numai dragoste.
"7 Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu.
8 Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste." (1 Ioan 4; 7-8)
Dacă Dumnezeu este dragoste, atunci Ioan nu se referea la Dumnezeu, așa cum este prezentat în V.T. căci în acele vremuri El nu s-a manifestat doar ca dragoste dar s-a manifestat și ca ură. Ioan însă s-a referit la Tatăl ceresc, despre care ne-a vorbit Isus (Iisus) și despre care ne-a spus că este desăvârșit prin aceea că își iubește și dușmanii. (Matei 5; 48) Dacă își iubește dușmanii, atunci Dumnezeu nu îi urăște pe oameni nici atunci când ei nu îl ascultă. Ioan a întărit învățăturile lui Isus (Iisus) și de aceea eu personal îi acord credit. Tatăl este desăvârșit, dar V.T. nu ne permite să vedem expresia acestei desăvârșiri. Isus (Iisus) ne-a cerut nouă să fim desăvârșiți, așa cum este Tatăl ceresc. Dacă suntem așa cum era Dumnezeu în V.T. atunci nu suntem deloc desăvârșiți, nu ne iubim dușmanii, deoarece nici El nu îi iubea, chiar mai mult îi ura și mergea pe principiul ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Din nefericire Bisericile instituționale, mai ales cele Neo-protestante, folosesc ca și model de comportament pe Dumnezeu în V.T. și astfel se îndepărtează de învățăturile lui Isus (Iisus). Tatăl ceresc este desăvârșit, El nici nu judecă pe nimeni și toată judecata a dat-o Fiului. Ciudat nu este așa? Dumnezeu nu este nici putere, nici autoritate, nici constrângere, nici pedeapsă. În esența Sa, în natura Sa cea mai lăuntrică, Dumnezeu este dragoste, așa după cum ne informează apostolul Ioan. Cine respectă această dragoste și o înțelege dezvoltă în propria persoană natura divină cu care fiecare ne naștem în germen și anume dragostea.
Ce este deci natura divină? Natura divină este dragostea, căci oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. (1 Ioan 4; 7) Deci Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât prin dragostea personală pentru El și pentru oameni, căci altfel bazându-ne exclusiv pe citirea Bibliei, mai ales a V.T. ne rătăcim, nu avem cum să fim desăvârșiți căci vom avea în fața noastră un Dumnezeu care o dată implicat în istoria unor oameni nedesăvârșiți nu avea cum să fie desăvârșit. Dacă nu am accepta ceea ce a spus Ioan și anume că Dumnezeu este dragoste, nu numai a oamenilor unii pentru alții, dar El însuși este dragoste în esența Lui, am avea o problemă gravă. Personal, cred că Dumnezeu este dragoste și de aceea eu propovăduiesc unirea spirituală cu El și dragostea care trece peste doctrine și dogme, teorii și ritualuri și mult peste scrierile V.T.
Bisericile instituționale, au adoptat V.T. ca element fundamental de referință și se ghidează după el, la fel ca și după N.T. dar ele nu reușesc nicidecum să vadă distanța uriașă dintre cele două. Dumnezeu V.T. este un Rege, dar în N.T. Dumnezeu este un Tată iubitor, este desăvârșit, nu judecă pe nimeni și nu pedepsește pe nimeni. Pe cei muritori îi lasă să moară, iar pe cei credincioși care ajung să îl cunoască pe El îi învie, prin Isus (Iisus) Hristos. Natura lui Dumnezeu este dragostea, ridicată pe cel mai înalt palier posibil, adică dragostea de dușmani, dragostea care nu judecă. Cei care nu aderă la valorile spirituale creștine se judecă singuri. Numai așa se poate înțelege afirmația lui Isus (Iisus) că Tatăl este desăvârșit. Tatăl ceresc este desăvârșit și nu are nevoie să ucidă pe nimeni pentru a își impune voința pe pământ.
Dacă Dumnezeu ar folosi orice mijloace pentru a își atinge scopurile, cu ce ar fi mai bun decât oamenii? Dacă Dumnezeu este atotputernic atunci El are și puterea de a își atinge scopurile prin mijloace care exclud suferințele umane. Dumnezeu nu este doar mult mai puternic decât omul, așa cum s-a dovedit în V.,T. dar El este în primul rând mult mai moral. Opțiunea noastră nu este de a ne supune lui Dumnezeu pentru că este mai puternic, ci pentru că este mai moral și mai drept decât noi. Aceasta înseamnă a îl cunoaște și a îl iubi pe Dumnezeu, cunoscându-i iubirea, adică cunoscându-i natura. Dreptatea nu înseamnă că Dumnezeu are dreptul să își impună cu forța, sub pedeapsa iadului, principiile Sale, ci dreptatea adevărată este aceea care vine din dragoste și care respectă opțiunile și libertatea de a alege a omului.
În Biblie suntem puși în fața mai multor imagini a lui Dumnezeu . Tatăl lui Isus (Iisus), din N.T. care ne iubește și care și-a jertfit Fiul pentru noi pe cruce și Dumnezeu din V.T. care a trecut cu tăvălugul puterii Sale peste oameni și care câteodată i-a ucis fără milă. Pe de altă parte, avem glasul profeților în care ne este anunțată venirea lui Isus (Iisus) și de care trebuie să ținem seamă. Cum se face că imaginile acestea sunt atât de diferite și că ele se contrazic între ele este o întrebare la care ar trebui să se poată răspunde. Este vorba de același Dumnezeu care îmbracă forme diferite? Este posibil ca în N.T. Dumnezeu să fi devenit mai uman decât în V.T. și să se comporte mai mult ca un om decât ca un Dumnezeu? Cum se face atunci că în V.T. Dumnezeu s-a comportat ca un om, adică dinte pentru dinte și ochi pentru ochi? În N.T. Fiul Omului, adică Isus (Iisus), s-a comportat ca Dumnezeu, iertându-și dușmani și fiind gata să moară pentru prietenii Săi. Personal, consider că natura lui Dumnezeu se poate vedea în Isus (Iisus) și că acesta, spre deosebire de Dumnezeu în V.T. nu și-a nimicit dușmanii, ci a făcut tot ceea ce a putut pentru salvarea lor veșnică. În acest fel, natura lui Dumnezeu, se revelează a fi dragostea și aceasta este și natura divină din om.
A fi reconstruiți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu Tatăl, după cum ne-a învățat Isus (Iisus), nu înseamnă însă, în nici un caz, să procedăm așa cum a procedat Dumnezeu din V.T. cu aceia și acelea care cred altfel decât noi, pe care noi îi considerăm păgâni. Nu putem să folosim ca model de comportament modul în care Dumnezeu din V.T. i-a tratat pe păgâni. Dacă am proceda în acel mod am proceda în conformitate cu natura noastră umană, ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Dar nu și cu învățăturile lui Isus (Iisus). Oamenii pe pământ procedează la fel ca Dumnezeu, în V.T. își impun propriile lor reguli și cei care nu le respectă devin victimele lor. Mulți oameni se cred în locul lui Dumnezeu și se comportă ca atare, dar adevăratul Dumnezeu a murit pe cruce pentru oameni. Isus (Iisus) nu a ucis pe nimeni și spre deosebire de Dumnezeu în V.T. și-a iertat dușmanii, nu i-a urât. Trebuie să fim foarte atenți ce model de comportament folosim deoarece Biblia ne oferă semnale mixte.
Dacă am admite că omul, prin natura sa, nu poate să facă decât lucruri rele, deoarece natura umană este decăzută, așa cum s-a exprimat apostolul Pavel, atunci lucrul acesta ar însemna că oamenii nu au de fapt libertatea de a alege, căci fiecare om acționează conform naturii lui și nu ar putea să se comporte altfel. Ce liber arbitru ar mai fi acela care este determinat exclusiv de natura noastră umană? Dacă noi suntem doar oameni și nu avem în noi și natura lui Dumnezeu înseamnă că noi suntem supuși naturii umane din noi și nimic bun nu locuiește în noi, după cum a spus Pavel. (Romani 7; 18) Dacă ar fi așa noi nu putem să facem nimic altceva decât ceea ce ne impune natura noastră umană să facem. În acest caz, nu putem să avem nici un fel de liber arbitru, adică libertatea de a alege pe care ne-a dat-o Dumnezeu, deoarece suntem determinați de natura noastră umană păcătoasă, care ne comandă ce să facem. Măreția omului constă în aceea că poate spune nu naturii sale umane, dar pentru aceasta are nevoie de Dumnezeu.
Numai dacă avem în noi și natura divină, pe lângă natura umană, noi avem cu adevărat libertatea de a alege pe ce drum vrem să mergem căci noi putem asculta fie de impulsurile naturii umane, fie de natura divină din noi. Fără îndoială că fiecare om are și o natură divină și lucrul acesta este demonstrat de faptul că în lumea noastră acoperită de multă imoralitate apar multe acte eroice, oarecum în neconcordanță cu aprecierea făcută de apostolul Pavel naturii umane, apar sacrificii de sine săvârșite de oameni de toate religiile sau de oameni fără religie. Sacrificiul de sine, renunțarea la egoism nu este specifică numai Creștinilor, ci se poate de multe ori recunoaște în lumea noastră, în comportamentul unor oameni, care nici măcar nu sunt foarte religioși. De fapt, sacrificiul de sine și renunțarea la egoism este esența învățăturilor lui Isus (Iisus). În această învățătură este cuprins tot Creștinismul. A ne da chiar viața pentru aproapele nostru, la nevoie, dar mai ales a trăi pentru aproapele nostru, a fi folositori aproapelui nostru este fundamentul credinței creștine și dovada că suntem ucenicii Lui Isus (Iisus). Din nefericire Bisericile instituționale au înlocuit această identitate cu o alta, confesională, dar care nu corespunde cu învățăturile lui Isus (Iisus). El nu ne-a învățat că a fi Creștin înseamnă să aparținem de o anumită Biserică instituțională, ci ne-a spus că a fi Creștin înseamnă a fi gata să ne sacrificăm pentru alții din iubire.
Eu susțin că noi avem în noi, încă de la naștere, atât natura umană dar și natura divină în stadiu incipient și astfel, aceasta din urmă, este sâmburele relației noastre cu Dumnezeu, deschiderea noastră către El, baza comună dintre El și om, punctul de întâlnire cu El și începutul către transformarea omului în copil a lui Dumnezeu. Natura noastră divină cu care ne naștem este dragostea, aceeași care este și natura lui Dumnezeu și care ne permite să ne ridicăm la înțelegerea Lui. Dragostea noastră se rafinează sub influența lui Dumnezeu și se ridică pe o treaptă mai înaltă și noi ajungem să fim desăvârșiți, la fel ca și Tatăl nostru. În om, în fiecare om, locuiește natura divină a lui Dumnezeu, chipul și asemănarea Lui, care așteaptă să fie restaurat. Chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om nu s-au pierdut cu totul prin păcat, ele s-au degradat, s-au diminuat, dar nu au dispărut și prin nașterea din Dumnezeu, chipul și asemănarea Lui sunt din nou regenerate în fiecare ființă umană.
Natura noastră divină, începând cu nașterea noastră biologică, se află înconjurată de toate elementele naturii noastre umane dar din momentul în care ne naștem din apă și din Duhul Sfânt, din acel moment, treaptă cu treaptă, natura divină din noi începe să devină din ce în ce mai puternică și până la urmă ajunge să conducă natura umană. Cu toate acestea, la unii oameni natura lor divină este mai pronunțată și se manifestă cu putere, chiar dacă ocazional și inconstant, chiar înainte de nașterea lor din nou. Isus (Iisus) a avut și El o natură umană și una divină, la fel ca și noi, dar nu a început misiunea Sa și miracolele Sale decât atunci când Dumnezeu a început să locuiască în El, prin Duhul Sfânt, după botezul în apă. Isus (Iisus) a fost o singură Persoană cu două naturi și la fel suntem și noi.
Bisericile instituționale insistă asupra naturii divine a lui Isus (Iisus) dar scapă din vedere natura Sa umană. În felul acesta, Bisericile instituționale fac un mare deserviciu credinței creștine, deoarece îl separă oarecum pe Isus (Iisus) de noi, îl idolatrizează. Este fundamental greșit și extrem de dăunător. De asemenea, Bisericile instituționale insistă asupra naturii noastre umane, dar neglijează cu totul natura noastră divină. Singura diferență între Isus (Iisus) și noi este aceea că El a avut o credință deosebită. Isus (Iisus) a fost întru totul absorbit și devotat credinței Lui și Tatălui Său, care este și Tatăl nostru, care este Duh și în acest fel El a fost un exemplu de credință, devoțiune, de viață spirituală și de viață morală. Isus (Iisus) a avut o experiență cu Tatăl care i-a dat posibilitatea să vorbească despre El, ca nimeni altul și aceasta a făcut-o în calitatea Sa de om. Tatăl locuia în Isus (Iisus) și dorește să locuiască și în noi și să ne ofere și nouă o experiență asemănătoare. (Ioan 14; 23)
Isus (Iisus) nu a fost credincios pentru că era Dumnezeu, așa cum greșit ne învață Bisericile instituționale. El a lăsat toată dumnezeirea Lui în mâinile Tatălui, înainte de a veni pe pământ și Tatăl a locuit doar în El și a fost una cu El, așa cum dorește să fie una și cu noi. (Ioan 17; 21-22) Isus (Iisus) nu a experimentat nimic care să ne fie nouă imposibil, pe baza calității Lui de Fiu al lui Dumnezeu. Toți suntem chemați să fim fii și fiicele lui Dumnezeu și Isus (Iisus) ca și om a predat Tatălui dumnezeirea Sa înainte de a se întrupa ca om. Din acest motiv Isus (Iisus)nu a făcut minuni prin propria Sa putere supranaturală ci prin puterea Tatălui. Isus (Iisus) a spus că Tatăl Lui lucra în el toate minunile pe care le făcea El. Pe pământ Isus (Iisus) nu a fost Dumnezeu, a fost Fiul lui Dumnezeu, așa cum putem să devenim fiecare din noi.
Cum a venit Isus (Iisus) pe pământ dacă a lăsat toată puterea Lui Dumnezeiască în mâna Tatălui? Nu putea veni altfel decât ca și om. Dar dacă era om și s-a ”dezbrăcat” de dumnezeirea Lui înseamnă că Isus (Iisus) nu a venit pe pământ ca Fiu unic al lui Dumnezeu, căci calitățile Sale divine le-a lăsat în grija Tatălui. Dacă nu aș susține această idee înseamnă că apostolul Pavel nu a spus adevărul, atunci când a afirmat că Isus (Iisus) s-a dezbrăcat de puterea Lui divină când a venit pe pământ.
"6 El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu,
7 ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.
8 La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.
9 De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume;" (Filipeni 2; 6-9)
Isus (Iisus) nu a venit pe pământ ca Dumnezeu, calitate de care s-a ”dezbrăcat,” cum spune apostolul Pavel, ci în calitate de om, care a avut o relație deosebită cu Tatăl. Ce înseamnă că Dumnezeu s-a întrupat în omul Isus (Iisus)? Înseamnă că Isus (Iisus) era un om deosebit, ca nimeni altul, jumătate om și jumătate Dumnezeu? Dacă Isus (Iisus) ar fi avut asupra Sa puterea Lui de Dumnezeu, după ce s-a întrupat în omul Isus (Iisus), prin nașterea din Fecioara Maria, dacă structural ar fi fost Dumnezeu în ”fibra” sa umană, atunci înseamnă că de fapt Isus (Iisus) nu s-a dezbrăcat de divinitatea Sa, înainte de a veni pe pământ. Amândouă variantele nu funcționează împreună. Ori s-a dezbrăcat Hristos de divinitatea Sa și de calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu și a venit ca om pe pământ, ori a rămas Dumnezeu și s-a derobat numai de gloria cerească dar nu și de atributele Sale divine. Dacă Isus (Iisus) a fost Dumnezeu, venit din cer și noi evident că nu suntem la fel, atunci cum poate El să ne ceară să fim ca și Isus (Iisus)? Ar fi un extraordinar abuz ca să fim condamnați la iad, pentru că nu am reușit să îndeplinim ceea ce numai Dumnezeu poate să realizeze. Cum ni se poate cere nouă să fim ca Isus (Iisus), dacă El nu a fost ca și noi? Nu ni se poate cere așa ceva. Numai că noi suntem ca și Isus (Iisus) în toate lucrurile, dacă suntem născuți din nou, deoarece și el a fost ca și noi.
Cineva ar putea spune că Hristos s-a dezbrăcat numai de gloria Sa dar nu și de calitatea Sa de Dumnezeu. N.T. însă nu ne spune acest lucru.
"9 Dar pe Acela care a fost făcut „pentru puţină vreme mai prejos decât îngerii”, adică pe Isus, Îl vedem „încununat cu slavă şi cu cinste” din pricina morţii pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi." (Evrei 2; 9)
Isus (Iisus) când a venit pe pământ a fost ”mai prejos decât îngerii,” deci nu a acționat prin puterea Sa divină, ci doar prin puterea Tatălui. Încununarea cu slavă și cu cinste a venit după moartea Sa pe cruce. De fapt Isus (Iisus) nici nu ar fi putut să moară pe cruce dacă rămânea Dumnezeu, deoarece El nu poate muri, căci el este veșnic. Dacă Isus (Iisus) ar fi venit ca Dumnezeu și nu ca om nu putea să fie ispitit, ca și noi, în toate lucrurile. Dumnezeu nu poate să fie ispitit, ne spune N.T.
"13 Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu.” Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni." (Iacov 1; 13)
Isus (Iisus) nu era Tatăl, dar era una cu Tatăl, în același timp păstrându-și complet atributele de om muritor, ceea ce i-a și dat posibilitatea să moară efectiv pe cruce. Dacă afirmăm că Isus (Iisus) a murit doar în aparență, personal consider că ne depărtăm de adevăr. În cazul că susținem că Isus (Iisus) a fost Dumnezeu și nu putea muri, dar a dat impresia că ar fi murit ajungem să vedem întregul Creștinism ca pe o înșelătorie. Omul Isus (Iisus) s-a pus la dispoziția Tatălui și chiar Tatăl a lucrat prin El și nu a fost El Acela care a acționat.
"10 Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.
11 Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea.
12 Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl;
13 şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul.
14 Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face." (Ioan 14; 10-14)
În textul de mai sus întâlnim două Persoane, pe Tatăl ceresc și pe omul Isus (Iisus), în care locuiește Tatăl ceresc și prin care Tatăl își face lucrările Lui.
"58 Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu.” (Ioan 8; 58)
Dumnezeu este o singură Persoană, Tatăl ceresc, care s-a ”îmbrăcat,” la un moment dat și cu un trup ceresc, Hristos, rămânând însă același Tată ceresc. În felul acesta, Acela care este veșnic este Tatăl ceresc, adică Hristos și care s-a și întrupat în omul Isus (Iisus), fără ca Acesta din urmă să își piardă natura Sa umană. A lua trup uman pentru Hristos înseamnă a locui într-un trup uman. Temporar Tatăl a renunțat la trupul Său cosmic și a luat trupul unui om, în locul trupului cosmic, rămânând în același timp și Tatăl. Astfel noi devenim templele Duhului Sfânt, așa cum a fost și Isus (Iisus). Cu alte cuvinte Hristos nu a dispărut cu totul din cer pentru ca să se nască pe pământ, căci Hristos cosmic este Tatăl. Dacă Hristos cosmic este Dumnezeu atunci El este omniprezent, El nu avea nevoie să părăsească un loc pentru a veni în altul. Cu alte cuvinte Hristos, adică Tatăl ceresc întrupat într-un trup cosmic poate fi în același timp în cer și pe pământ chiar dacă în loc să fie în trup cosmic s-a întrupat în chip de om. Hristos ca și Persoană spirituală este una cu Duhul Sfânt deci această misiune de a locui, într-un trup de om a fost misiunea Duhului Sfânt. Dacă Dumnezeu este o Trinitate, câte Persoane divine au locuit în omul Isus (Iisus). Două Persoane, Hristos cosmic și Duhul Sfânt care s-a pogorât asupra lui Isus (Iisus) în chip de porumbel. Trinitatea însă nu este formată din trei Persoane distincte, ci din o singură Persoană, aflată în trei ipostaze diferite.
Întruparea lui Dumnezeu Tatăl, adică Hristos din veșnicie, nu înseamnă că Tatăl a lucrat la codul genetic al omului Isus (Iisus), o dată cu nașterea Sa și că l-a născut pe Acesta altfel decât pe noi, să spunem mai evoluat din punct de vedere genetic. Dacă ar fi așa, atunci nici un om, la care nu s-a intervenit genetic, nu ar putea să ajungă ca și omul Isus (Iisus). N.T nu ne spune așa ceva. În N.T. ni se spune că prin credință putem să fim ca și omul Isus (Iisus), în care locuia Dumnezeu și putem să facem lucruri, chiar mai mari decât a făcut El. (Ioan 14; 12) Prin credință Isus (Iisus) a realizat tot cea ce a înfăptuit și tot prin credință putem și noi să facem la fel, adică prin credința Lui, printr-o credință ca și a Lui. Diferența dintre Isus (Iisus) și noi este o diferența de credință și nu o diferență de natură. Noi putem să fim exact ca și El, dacă ne naștem din Dumnezeu dar ca să facem ceea ce a făcut El trebuie să avem și o credință la fel ca și a Lui.
Cine a fost înainte de Avram, omul Isus (Iisus) sau Tatăl care locuia în El? Evident că în acest caz, Tatăl a fost înainte de Avraam și El vorbea prin gura lui Isus (Iisus). Tatăl vorbea ca și cum persoana umană a lui Isus (Iisus) a fost cu totul absorbită de El și în momentul în care vorbea, cei doi, Tatăl ceresc și omul Isus (Iisus) erau o singură Persoană divină. Dacă Isus (Iisus) și Tatăl au devenit o singură Persoană, locuind în omul Isus (Iisus) lucrul acesta se poate întâmpla cu fiecare din noi, căci toți suntem oameni, la fel ca și Isus (Iisus) și în fiecare din noi dorește Dumnezeu să locuiască. Ori de câte ori Isus (Iisus) s-a declară pe Sine a fi Dumnezeu, în evanghelia după Ioan, nu a făcut-o prin puterea Sa proprie, ci era Tatăl care vorbea prin gura lui Isus (Iisus), care se declara pe Sine Dumnezeu care locuiește în om.
Există și opinia după care una dintre cele trei Persoane ale Trinității a părăsit cerul și a venit pe pământ luând chip de om. Celelalte două Persoane au rămas să controleze universul.
”Atunci când Dumnezeu Fiul a luat chip de om şi a devenit fiinţă umană ca şi noi, El nu şi-a pierdut Dumnezeirea Sa. El a lepădat benevol slava Sa cerească, tronul Său de slavă şi de conducere a universului, dar El a rămas Dumnezeu. Domnul Isus a fost sută la sută Dumnezeu şi sută la sută om. Dar aşa cum am mai scris şi în alt articol, pentru puţină vreme El s-a făcut mai prejos, a luat chip de rob, a devenit om, ca să ne poată salva pe noi de păcat. Pentru ca mântuirea ta de păcat să fie posibilă, El S-a întrupat ca să poată muri în locul tău. Atunci când Isus a venit pe pământ, Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul Sfânt a rămas la controlul universul. Şi acest lucru îl vedem foarte bine în Sfintele Scripturi, în ziua botezului Domnului Isus.” [1]
Lucrul acesta nu poate să fie adevărat deoarece Dumnezeu nu moare. Dacă Hristos cosmic a fost Omul Isus (Iisus) partea care era Dumnezeu nu putea să moară. Oricum opinia citată este contrazisă de spusele lui Isus (Iisus).
"19 Isus a luat din nou cuvântul şi le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Fiul* nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai." (Ioan 5; 19)
"30 Eu* nu pot face nimic de la Mine Însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu** caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis." (Ioan 5: 30)
"28 Isus deci le-a zis: „Când veţi înălţa* pe Fiul omului, atunci** veţi cunoaşte cㆠEu sunt şi că nu fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum†† M-a învăţat Tatăl Meu." (Ioan 8; 28)
"4 Cât este ziuă, trebuie* să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze." (Ioan 9; 4)
"49 Căci Eu* n-am vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El Însuşi Mi-a poruncit ce** trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc." (Ioan 12; 49)
"10 Nu crezi că Eu* sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu** le spun de la Mine, ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui." (Ioan 14; 10)
Idea este tocmai că Isus (Iisus) nu a făcut nimic prin puterea lui de Dumnezeu ca și noi să putem face tot ceea ce a făcut și El, să putem merge pe drumul Lui. Chiar dacă în Cer Isus (Iisus) a fost Dumnezeu, pe pământ El s-a manifestat ca om deoarece s-a dezbrăcat de puterea Sa dumnezeiască, înainte de întrupare. O dată deschis drumul de către omul Isus (Iisus) oricine care îl acceptă pe El, prin Isus (Iisus), poate avea aceeași legătură cu Tatăl. De ce prin Isus (Iisus) Hristos și nu direct? Deoarece fără omul Isus (Iisus) niciodată nu am fi știut că o astfel de relație dintre Dumnezeu și om este posibilă și deoarece Isus (Iisus) a realizat o relație perfectă și astfel s-a înălțat la cer, unde mijlocește pentru noi. Tot adevărat este că Tatăl și Hristos cel ceresc este una și aceeași Persoană și când spunem Tatăl spunem, în același timp și Hristos. Totuși omul Isus (Iisus) și Hristos cel ceresc nu este aceeași Persoană, deoarece Isus (Iisus), spre deosebire de Hristos a fost și om și nu numai Dumnezeu. Isus (Iisus) este omul plus Tatăl, care a locuit în El, deveniți una, din punct de vedere spiritual. Cu toate acestea, relația dintre Tatăl, adică Hristos și om este directă, așa cum ni se spune în multe alte texte biblice:
"6 Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti." (Matei 6, 6)
În nici un caz, nu trebuie să înțelegem relația noastră personală cu Dumnezeu Tatăl ca și cum ar fi mijlocită deoarece Tatăl și Hristos fiind una, este vorba despre un singur Dumnezeu și amândoi locuiesc în om, prin Duhul Sfânt. Mijlocitorul despre care vorbește Ioan este omul Isus (Iisus), care s-a înălțat la cer, după ce a fost răstignit și care a rămas și om, după înălțare. Astfel natura divină a lui Dumnezeu s-a îmbogățit și cu natura umană, care după înălțare face parte intrinsecă din Dumnezeu și prin omul Isus (Iisus) mijlocește pentru noi la Dumnezeu. Numai omul Isus (Iisus) poate mijlocii pentru noi la Tatăl, căci și El ca și noi a fost ispitit în toate lucrurile dar fără păcat. (Evrei 4; 15) Numai cine a trăit în condiția umană îl poate înțelege cu adevărat pe om și îl poate judeca corect și de aceea are dreptul să mijlocească pentru acesta. (1 Ioan 2; 1)
Isus (Iisus) este mai întâi de toate un exemplu de urmat pentru noi și nu un stăpân sau un idol, așa cum l-au transformat doctrinele și dogmele Bisericilor instituționale. El s-a devotat doar Tatălui Său, direct și nu prin intermediul instituției religioase, din vremea Sa. Relația Sa cu Tatăl a fost perfectă, ea nu a fost mijlocită de părerile oamenilor și de aceea Isus (Iisus) a avut ce să ne învețe pe noi, folosind experiența Sa. Isus (Iisus) este modelul de om credincios, care s-a înălțat la cer. În momentul de față, Isus (Iisus) Hristos este alături de Tatăl și mijlocește pentru noi deoarece El a fost cea mai apropiată ființă de Dumnezeu. Faptul că Tatăl s-a întrupat în omul Isus (Iisus) printr-o naștere imaculată nu ne deosebește pe noi de Fiul lui Dumnezeu, deoarece și noi ne naștem, așa cum s-a născut și el, din Duh Sfânt și din natura noastră umană, prin nașterea din nou. (Ioan 3; 3-6)
Ne naștem biologic cu o dublă natură, divină și umană și lucrul acesta este demonstrat de Bible. Suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Isus (Iisus) a spus că noi suntem dumnezei, fii Celui prea-înalt, desigur prin natura noastră divină cu care ne naștem. (Ioan 10; 34) Toți suntem dumnezei dar vom muri ca niște oameni, dacă natura noastră divină nu se revelează în noi și dacă nu ne naștem din apă și din Duh Sfânt, adică dacă nu ne naștem din nou, din Dumnezeu. (Ioan 3; 3-6) Dubla natură nu ne ajută la nimic dacă aceasta nu intră în contact cu Dumnezeu și nu se dezvoltă. Dacă natura divină cu care ne naștem nu se dezvoltă, atunci ea va fi înghițită de natura noastră umană. Avem posibilitatea să ne reunim cu Tatăl și să avem o relație personală cu El, așa cum avea și Isus (Iisus). De altfel, N.T. ne spune că cei care țin credința lui Isus (Iisus) și nu doar credința în El, vor fi mântuiți. (Apocalipsa 14; 12) Este important de reținut că această credință nu înseamnă fidelitatea față de vre-o instituție bisericească, ci ea este o relație directă și personală cu Tatăl nostru ceresc.
Încă de la crearea omului Dumnezeu s-a întrupat în om, prin aceea că omul a dobândit chipul și asemănarea Lui. Mai mult decât atât, încă de la crearea sa în om a locuit Duhul lui Dumnezeu, care a continuat să se afle în oameni chiar și după căderea lor în păcat. (Geneza 6; 3) Cineva s-ar putea întreba de ce a locuit Duhul lui Dumnezeu în oameni, după căderea lor în păcat, dacă acest eșec a fost sancționat de Tatăl ceresc prin alungarea primilor oameni din rai? Aceasta s-a întâmplat tocmai pentru că Dumnezeu a continuat să aibă grijă de ei și după căderea lor. Dumnezeu nu l-a abandonat pe om, după greșeala săvârșită de acesta, ci a continuat să se intereseze de el, mai mult să locuiască în acesta. Dumnezeu s-a ”întrupat” în primii oamenii creați de El, căci ce altceva decât o întrupare este faptul că El a creat un om după chipul și asemănarea Lui, în care a locuit și în prezent locuiește din nou Duhul Lui? Cine afirmă că Isus (Iisus) este un unicat că numai în El s-a întrupat Dumnezeu susține de fapt o anomalie. Isus (Iisus) a fost un om plin de Duhul lui Dumnezeu și așa au fost și primii oameni, Adam și Eva, singura diferență este că Isus (Iisus), cel de al doilea Adam, a ales să asculte de Tatăl ceresc, spre deosebire de primul Adam, care nu a ascultat.
Dacă cineva va spune că în Adam și Eva nu a existat Duhul lui Dumnezeu va trebui să dovedească o astfel de afirmație, căci Biblia ne spune clar că încă de la începutul creațiunii Duhul Sfânt a locuit în oameni. Nu ni se spune nicăieri că această locuire a omului de către Dumnezeu s-a produs doar după căderea în păcat. Dumnezeu a creat un om după chipul și asemănarea Sa și Duhul Său a locuit în acel om prin chiar faptul că omul a primit suflarea de viață de la El. Omul este ”întruparea” lui Dumnezeu, iar el este Duh. (Ioan 4; 24) Omul este aceea ființă în care locuiește Dumnezeu, dacă nu este alungat de acolo prin dorința omului de a se separa de El. Isus (Iisus) este omul exemplar în care a locuit Dumnezeu și ne-a arătat ce poate face omul atunci când acesta se înscrie într-o relație perfectă cu El. Isus (Iisus) a fost un om muritor ca și noi și care a dobândit nemurirea prin aceea că s-a ridicat la înălțimea lui Dumnezeu, care a locuit, s-a întrupat în El. Ce înseamnă că s-a întrupat? Înseamnă că Dumnezeu, care este Duh, a locuit într-un trup de om, nici mai mult și nici mai puțin. Când Isus (Iisus) spunea că El a existat încă înainte de Avram, aceasta nu a însemnat că a existat o Persoană diferită de Tatăl căci Dumnezeu este o singură Persoană, care există în afara noastră, dar și în noi. Există un singur Dumnezeu și nu trei, acesta este adevăratul monoteism. Dumnezeu Tatăl încă din veșnicie a luat și un trup pentru El, dar aceasta nu l-a transformat într-un alt Dumnezeu, el a rămas un singur Dumnezeu, locuind atât în afara cât și în interiorul acelui Trup cosmic, numit de noi Hristos cel cosmic.
Orice om credincios, în momentul în care ajunge să aibă aceeași relație spirituală, ca aceea pe care o avea Isus (Iisus) cu Tatăl, în acel moment poate să facă și el sau ea, miracolele pe care le-a făcut Isus (Iisus) pe pământ. Aceasta se poate întâmpla deoarece Isus (Iisus) în calitate de om, a primit Duhul Sfânt, după botezul în apă și din acel moment și numai din acel moment a început să predice evanghelia și să facă minuni.
"12 Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl;" (Ioan 14; 12)
"29 A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!
30 El este Acela despre care ziceam: „După mine vine un Om care este înaintea mea, căci era înainte de mine.
31 Eu nu-L cunoşteam, dar tocmai pentru aceasta am venit să botez cu apă: ca El să fie făcut cunoscut lui Israel.”
32 Ioan a făcut următoarea mărturisire: „Am văzut Duhul coborându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El.
33 Eu nu-L cunoşteam; dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă mi-a zis: „Acela peste care vei vedea Duhul coborându-Se şi oprindu-Se este Cel ce botează cu Duhul Sfânt.”
34 Şi eu am văzut lucrul acesta şi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu." (Ioan 1; 29-34)
Isus (Iisus) a fost Fiul lui Dumnezeu, dar toate minunile pe care le-a făcut pe pământ, le-a făcut ca Fiu al Omului, prin relația pe care a avut-o cu Tatăl și astfel El a devenit o ființă exemplară pe care trebuie să o urmăm fiecare dintre noi. Atunci când primim Duhul Sfânt, fiecare din noi, devenim copiii lui Dumnezeu, prin nașterea din nou și în felul acesta toți devenim copiii Lui, fiii și fiicele Lui. Numai cine este născut din Dumnezeu poate să fie copilul Lui și lucrul acesta nu se întâmplă oamenilor firești, Creștinilor lumești, ne-renăscuți spiritual. Ce a spus Ioan Botezătorul. ”După mine vine un Om care este înaintea mea, căci era înainte de mine.” (Ioan 1; 30) Isus (Iisus) a fost un Om în care a locuit Dumnezeu, care a fost înaintea oricărui om de pe pământ.
