Iată două texte, din N.T., care, din punct de vedere al principiilor pe care le promovează, se contrazic între ele:

"27 După ce i-au adus, i-au pus înaintea soborului. Şi marele preot i-a întrebat astfel:

Nu am nici o teamă că fac greșeli în ceea ce scriu, dar fac tot posibilul să nu fac nici-o greșeală, pe baza luminii pe care o primesc, la fel ca orice Creștin, de la Dumnezeu și de asemenea pe baza unei bune documentări în materia la care mă refer. De ce nu îmi este teamă ca făcând anumite greșeli voi  induce, fără voia mea, concepții greșite celor ce citesc? Aceasta se întâmplă dintr-un motiv foarte simplu și anume pe faptul că Dumnezeu însuși mă corectează dacă greșesc. Cum se întâmplă acest lucru? Nimeni nu trebuie să accepte ceea ce scriu eu, dacă Dumnezeu însuși nu îi arată că afirmațiile mele sunt exacte.

Îl cunoaştem pe Dumnezeu, atunci şi numai atunci când El locuieşte în noi. Când locuieşte în noi îl vedem pe El ca într-o oglindă, atunci când ne observăm și ne cunoaştem pe noi înşine, omul nostru interior. Experienţa noastră personală cu Dumnezeu este calea de a îl cunoaște pe El şi fiecare zi scursă înseamnă o mai bună cunoaştere a Lui.

Ori ne spune Dumnezeu direct, în conștiință, ce trebuie să facem, ca să fim mântuiți, ori ne spun Bisericile instituționale. Dumnezeu ne spune să iubim, Bisericile instituționale ne spun să ne supunem unor reguli stricte și să ne supunem chiar lor.

Este necesar ca, fiecare din noi, să stabilim propria noastră relaţie personală cu Dumnezeu. Nici chiar Biblia nu poate fi înţeleasă, în spiritul ei, de către aceia care nu au Duhul lui Cristos. În mod special, scrierile N.T. nu pot fi înţelese cu o înţelepciune omenească, căci ele trebuiesc judecate duhovnicesc. (1 Corinteni 2; 12-13) Cine nu are Duhul lui Cristos nu poate înţelege N.T. corect şi această afirmaţie explică de ce foarte mulţi Creştini se rătăcesc spiritual, cu Biblia în mână. Ei urmează cea ce îi învaţă alţii, de regulă Bisericile instituţionale, doctrine şi dogme construite de către instituţia bisericească şi nu urmează, în mod direct, Persoana lui Cristos.

În credinţa creştină aspectul individual trebuie să aibă prioritate asupra aspectului social, de comunitate. Mai întâi trebuie să fim în legătură cu Dumnezeu, chemați de El şi numai după aceia putem să manifestăm ceea ce suntem. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu nu locuiește în noi, nu putem să avem relații creștinești autentice, cu cei din jurul nostru. Nu putem să fim buni Creștini cu ceilalți, deci să punem în practică învățăturile creștine, decât atunci când în noi este prezentă și se manifestă puterea lui Dumnezeu.

Instituţiile bisericeşti ne impun ce trebuie să credem şi ce trebuie să facem sau să nu facem, ca şi cum ele ar fi tutorii sau curatorii noştri spirituali. Ele sunt falşi tutori, falşi curatori şi falşi părinţi, deoarece fiecare om, care trăieşte pe pământ are dreptul să aibă ca Tată pe Dumnezeu, în mod personal şi nu avem nevoie de Big Brother, adică de fratele cel mare, care să ne tragă de mânecă şi să ne pedepsească. Dacă nu ne asumăm răspunderea propriei  noastre vieţi veşnice, aşa cum ne-am asumat-o pentru viaţa pe pământ, vom fi mereu nişte copii, din punct de vedere spiritual, dar nu copiii Tatălui Ceresc, ci copiii Bisericilor instituţionale, care îşi realizează scopurile lor instituţionale şi interesele lor de grup, pe seama noastră.

Din nefericire oamenii l-au transformat pe Isus (Iisus)  Hristos într-un idol. El este prezentat ca fiind întruchiparea unui ideal la care este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, de ajuns. Mă refer la caracterul Lui şi la puterea Lui. Cei mulţi se închină unui ideal, unui idol, de la care aşteaptă minuni, cu toate că cea mai mare minune este tocmai ca ei înşişi să transpună în viaţa lor acest ideal, transformându-l într-un mod de viaţă cotidian. Fără această minune, nici o altă minune săvârşită de Dumnezeu, nu ne duce la mântuire.

Dumnezeu nu dă 'slujbe' diferite în adunările creştine, unele pentru bărbaţi şi altele pentru femei, ci oamenii care le organizează, repartizează funcţiunile, în acest mod. Dumnezeu dă Duhul Sfânt la oameni, fără deosebire de gen. După părerea mea, nu se poate demonstra că lucrurile stau altfel şi că darurile Duhului Sfânt sunt distribuite ţinând cont de genul persoanei. Unde scrie acest lucru? A se vedea 1 Corinteni cap. 12. Funcţiunile în Biserici corespund întocmai cu darurile Duhului Sfânt. Ce face un bărbat este diferit de cea ce face o femeie, chiar şi biologic vorbind, de exemplu, bărbaţii nu nasc copii, doar sunt parte la conceperea lor.

„Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie.” (1 Timotei 2; 15)

Întrebarea legitimă care se pune este următoarea: Pot femeile să fie mântuite chiar dacă nu nasc fi? De exemplu, în cazul femeilor care nu se căsătoresc şi deci nu nasc copii, al acelora care sunt căsătorite, dar nasc numai fete, sau nasc un singur fiu, deci nu fii la plural, ci un fiu, în cazul femeilor, care deşi sunt căsătorite nu pot să nască din motive medicale etc., pot femeile să fie mântuite? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci care este principiul pe baza căruia aceste din urmă cazuri pot să fie mântuite?