Dumnezeu și fiecare om credincios devin o singură ființă armonioasă o unitate în diversitate care împreună locuiesc și în cer dar și în om. Această nouă ființă este rezultatul credinței creștine. Împărțirea realității în Dumnezeu care locuiește în cer și omul care se află neputincios pe pământ este o eroare pe care o fac deliberat Bisericile instituționale deoarece ele își fundamentează autoritatea lor pe o putere exterioară omului. Bisericile instituționale au nevoie de o autoritate în afară și opusă ființei umane, autoritate pe care ele doresc să o reprezinte și care constituie garanția propriei lor puteri asupra noastră. Cu toate acestea, relația dintre Dumnezeu și om este una directă și profundă și de aceea este o relație organică, internă pentru fiecare persoană credincioasă. Armonia din interiorul ființelor celor credincioși și a celor credincioase este una divină căci se bazează pe prezența lui Dumnezeu în fiecare om, așa cum a fost El prezent și în Ființa omului Isus (Iisus). Duhul Sfânt este Dumnezeu și nimeni nu poate să înlocuiască prezența Sa în ființa umană, nici o doctrină și nici o dogmă religioasă.
Creștinismul nu aduce o nouă morală ci el aduce nou o nouă modalitate de a practica morala universală și face acest lucru prin prezența lui Dumnezeu în oameni. Ceea ce este revoluționar în religia creștină este principiul că Dumnezeu poate să locuiască în fiecare ființă umană în parte. Toate celelalte religii îl privesc pe Dumnezeu ca pe o Realitate exterioară și opusă omului dar Creștinismul echivalează cu posibilitatea unității dintre această Realitate și om și de aceea este o nouă fază în evoluția umană, adică se referă la omul care iese din limitele sale finite și accede la infinitatea existenței.
Dumnezeu în unitate cu omul reprezintă în Creștinism o nouă Ființă care s-a materializat pentru prima oară în Omul Isus (Iisus). Această nouă Ființă are un potențial uriaș pe care îl putem vedea în oamenii care practică această uniune cu divinitatea. Aici nu este vorba despre o învățătură despre cum putem să fim mai buni ca oameni ci se referă la posibilitatea de a ne transforma propria natură de a deveni oameni-dumnezei. De fapt, chiar Isus (Iisus) ne-a confirmat că suntem dumnezei. (Ioan 13; 34) Cu toate acestea, vom muri ca niște oameni dacă nu menținem unitatea cu El.
Ceea ce ne-a învățat Isus (Iisus) este să îl iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot cugetul și cu tot sufletul și pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Nici o Biserică instituțională nu ne poate învăța mai mult decât atât. La aceasta Isus (Iisus) a mai adăugat că nu există dragoste mai mare decât să își dea cineva viața pentru prietenii săi, așa cum a făcut El. (Ioan 13; 34-35) Aceasta este singura învățătură de care avem nevoie pentru a fi Creștini și ce mai rămâne este doar practica acestui principiu, experiență pe care nu o întâlnim cu ușurință în Bisericile instituționale. Orice altceva este un adaos care mai degrabă atenuează decât amplifică învățătura morală a lui Isus (Iisus). Predica de pe munte ne învăța să fim receptivi față de Dumnezeu, dar cum am putea să nu fim atenți la ceea ce ne spune El dacă îl iubim? Cu alte cuvinte și predica de pe munte se cuprinde și ea în legea iubirii. A fi blând și a fi smerit nu sunt de fapt nimic altceva decât trăsăturile aceluia sau aceleia care iubește. Dacă îl iubim pe Dumnezeu cu adevărat vom îndeplini în mod necesar toate cerințele conținute de predica de pe munte.
Rămâne să stabilim ce înseamnă să îl iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine. În primul rând înseamnă să facem pentru aproapele nostru tot ceea ce facem și pentru noi și ceea ce nu facem pentru noi să nu facem nici pentru aproapele nostru. Dacă ne hrănim pe noi să îl hrănim la fel ca și pe noi și pe aproapele nostru. Dacă ne cumpărăm haine nouă să îi cumpărăm și aproapelui nostru și orice ne oferim nouă să îi oferim și aproapelui nostru. Dacă ne respectăm pe noi să îl respectăm și pe aproapele nostru în aceeași măsură. Dacă nu ne expunem unor accidente sau suferințe să nu îl expunem nici pe aproapele nostru. Tot ceea ce ne dorim nouă ar trebui să îi dorim și aproapelui nostru și tot ceea ce dorim să nu ni se întâmple nouă ar trebui să dorim să nu se întâmple nici aproapelui nostru și ar trebui să și acționăm în acest sens. Funcționarii religioși nu pot să spună așa ceva de la amvoanele Bisericilor instituționale căci este vizibil că ei nu practică aceste principii și din cauza aceasta nu ar putea să ne ceară nici nouă să le practicăm.
Ar trebui acum să vedem dacă iubim pe cineva așa cum ne cere Isus (Iisus) sau dacă credința creștină nu este decât o utopie pe care prea puțini indivizi izolați o pun în practică. Când mă refer la aproapele nostru nu mă refer la familie și la cei foarte apropiați nouă deoarece Isus (Iisus) a spus că aici nu este nici o problemă și că chiar și păgânii procedează în acest fel. ”Aproapele nostru” în sens creștin nu pot să fie considerați doar cei care sunt în familia noastră căci dacă interpretăm în acest fel atunci Creștinismul ca și învățătură devine profund contradictoriu și se reduce doar la o religie a familiei. De ce devine Creștinismul profund contradictoriu? Pentru că din propriile ei afirmații religia Creștină nu se reduce doar la familie ci are caracter de universalitate. Isus (Iisus) ne-a avertizat clar că nu trebuie să fim Creștini doar cu familia noastră ci că învățătura creștină se extinde dincolo de acest cadru către toți semenii noștri. (Matei 5;47)
”Aproapele nostru” este fiecare membru al familiei noastre dar și fiecare persoană cu care intrăm în contact în fiecare zi adică aceia și acelea care ajung să ne fie aproape. Colegii de serviciu, vecinii, oamenii de pe stradă, toți intră în categoria ”aproapele nostru”.
Pentru a fi Creștini trebuie să punem în practică legea iubirii și chiar dacă nu am ști nimic altceva despre Creștinism aceasta ar fi de ajuns pentru a fi mântuiți și mântuite. Fără această practică toate ritualurile bisericești sunt lipsite de valoare. Bisericile instituționale au înlocuit practica aceasta cu altă practică și anume cu ritualurile și tradițiile lor. Toate aceste programe religioase nu sunt decât o invitație la o practică reală a Creștinismului și dacă nu conduc la aceasta atunci nu își îndeplinesc rolul. Mulți Creștini se mulțumesc cu practicarea Creștinismului în forma programelor religioase și a simplei prezențe la adunările creștine dar ceea ce trece peste asta rămâne pentru sfinți. Este greșit, practicarea Creștinismului este pentru toată lumea și nu doar pentru anumite persoane.
Botezul în apă este un ritual prescris de Isus (Iisus) dar mântuirea nu se dobândește doar în urma botezului în apă. Împărtășania este utilă dar nu este suficientă pentru mântuire și la fel orice fel de ritualuri creștine. Chiar și fără botezul în apă sau fără a fi luat împărtășania cineva ar putea să fie mântuit sau mântuită și avem în Biblie exemplul tâlharului de pe cruce care a fost răstignit lângă Isus (Iisus) și despre care nu ni se spune că ar fi fost botezat în apă sau că ar fi participat la Cina cea de taină. De fapt, dacă a fost un tâlhar înseamnă că nu a fost botezat în apă deoarece cei botezați nu mai participau la tâlhării.
Dacă din anumite motive ritualurile creștine nu sunt deloc respectate dar o persoană are credință în Dumnezeu și îl iubește pe El cu toată ființa sa și în același timp îl iubește pe aproapele său ca pe sine însuși acea persoană se califică pentru mântuire deoarece îndeplinește învățătura fundamentală a lui Isus (Iisus). Din acest motiv, catehizările și dogmatizarea Creștinilor de către Bisericile instituționale nu sunt esențiale pentru salvarea sufletelor celor credincioși și celor credincioase. Îndoctrinarea și dogmatizarea Creștinilor a luat locul practicii iubirii creștine și în loc de frumusețea trăirilor autentic creștine întâlnim foarte adesea dogmatici care profesează învățături care sunt foarte departe de realitatea învățăturilor lui Isus (Iisus). Mai mult chiar dogmatismul religios îi îndepărtează pe oamenii unii de ceilalți și îi sectorizează. Oamenii nu se mai iubesc unii pe alții ca pe ei înșiși deoarece ei aparțin la culte creștine diferite care fiecare concurează pentru a atrage cât mai mulți adepți și cât mai multe adepte. Dogmatismul creștin ucide practica învățăturilor lui Isus (Iisus) și întunecă valoarea spirituală a acestora.
Cine dorește să practice învățăturile lui Isus (Iisus) nu trebuie să se împiedice în ceea ce cred oamenii despre El. Bisericile instituționale au avut nevoie să îl transforme pe Isus (Iisus) într-un personaj legendar pentru ca să îi determine pe oameni să creadă în El, nu datorită frumuseții și clarității învățăturilor Sale ci datorită locului glorios și puterii nelimitate pe care o deține în cer. Totuși Isus (Iisus) a venit pe pământ ca să ne arate cum trebuie să trăim fiecare din noi și nu pentru a se singulariza ca o Persoană unică și irepetabilă. Isus (Iisus) i-a învățat pe oameni cum pot să fie ca El și nici de cum nu a încercat să îi umilească prin diferența dintre El ca Fiu al lui Dumnezeu și oamenii care nu sunt decât fii oamenilor. Isus (Iisus) s-a prezentat pe sine ca fiind Fiul Omului ceea ce înseamnă că a fost un om exemplar sau un model de om, pentru oameni, nicidecum o Persoană unică care se află la un nivel la care nimeni nu se poate ridica.
