Cei care promovează o astfel de înțelegere, adică una literală, îi îndepărtează pe mulți de la credință și în loc să salveze lumea, creează premisele rătăcirii și condamnării, dacă o astfel de condamnare ar fi posibilă din partea unui Dumnezeu care nu a creat omenirea pentru suferință, ci pentru fericire. Mulți cred că existența unui iad, loc de suferințe veșnice, ar servi dreptatea lui Dumnezeu, dar o asemenea realitate ar contrazice drastic caracterul iubitor al Lui, atâta vreme cât Biblia nu ne oferă o revelație precisă a modului în care a apărut universul și în care s-a dezvoltat omenirea pe Pământ.
Ateiștii au dreptate când afirmă că universul nu putea să fie creat în modul descris de Biblie, căci un astfel de mod al creației ar fi fost atât împotriva rațiunii cât și a tuturor legilor naturii cunoscute de om. Dumnezeu nu se opune naturii și legilor ei dacă el a creat legile naturii ca pe un cadru absolut necesar creației Sale. Cu alte cuvinte, ce sens are creația unor legi, la care se supune natura, dacă Acel care le-a creat nu are nici o intenție să le respecte. Fiecare moment al creației, descris de Biblie, contrazice legile naturii. Lumina înaintea cerului și înaintea soarelui care generează lumina zilei pe Pământ este doar un exemplu.
Dacă legile naturii sunt încălcate cu ușurință, chiar de către Cel care le-a creat, de către Dumnezeu, ce să mai vorbim de legile morale? Se pune un accent deosebit pe respectarea legilor morale, de către oamenii, ca o condiție a salvării spirituale, dar ceea ce fundamentează motivația pentru respectarea acestor legi morale, reprezintă o încălcare a legilor naturii, modul în care Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi creat lumea. Paradoxal, respectarea unor legii este argumentată prin încălcarea altor legi. Mai grav, credința în absurdități încearcă să fie promovată ca o condiție a mântuirii, diminuând grav valoarea morală a unei credințe care ar trebui să excludă acceptarea neadevărurilor.
Se poate concluziona, după o analiză atentă a textelor biblice din cartea Geneza că, Dumnezeu din Biblie pur și simplu nu există în interiorul coordonatelor dogmatice stabilite de instituțiile bisericești. Asta nu înseamnă că nu există o forță rațională, mai puternică decât omenirea și care se află deasupra oamenilor. Dacă Dumnezeul din Biblie nu este Același cu Forța conștientă care se regăsește peste tot în realitate, aceasta nu înseamnă că trebuie să urmăm necondiționat Biblia sau alte cărți „sfinte” atunci când ne formăm propria imagine despre Dumnezeu.
Paradoxal, dar în momentul de față, Biblia reprezintă cel mai mare obstacol în calea cunoașterii lui Dumnezeu, în cea ce privește religia creștină. Ateiștii nu îl critică pe Dumnezeu, la care nu pot ajunge, ci critică Biblia, incoerențele și absurditățile ei care nu sunt de loc puține. Ateiștii au dreptate să respingă creația biblică, cât se poate de absurdă, dar nu au motive temeinice să respingă existența lui Dumnezeu, dacă prin Dumnezeu se înțelege o Realitate către care tinde întreaga cunoaștere umană, fără prejudecăți și fără dogme.
Este de neînțeles de ce oamenii religioși nu apreciază la justa valoare știința și rezultatele ei, dacă știința, incomparabil mai mult decât orice text biblic ne deschide niște orizonturi atât de extraordinare, de exemplu mecanica cuantică și teoria relativității. Știința, spre deosebire de cartea Geneza din Biblie, ne arată un univers extrem de complicat care ne permite să întrezărim natura și complexitatea lui Dumnezeu.
Există credință și există și multă manipulare instituțională în numele credinței. Valoarea credinței însă nu o putem aprecia decât atunci când dăm la o parte formele de manipulare care o alterează. Orice formă de coerciție, în numele oricărei religii, este prima dovadă de manipulare religioasă. Nimeni nu știe nimic cu siguranță absolută în domeniul religios, ne rămâne doar să ne formulăm propriile noastre păreri și credințe, citind, studiind și rugându-ne.
Imaginea pe care o prezintă cele trei religii monoteiste despre Dumnezeu este veche de mai mult de o mie de ani, dar avem la dispoziție o imagine nouă despre univers, mult mai complexă și interesantă, pe care ne-o oferă știința. Imaginea științifică despre realitate este atât de extraordinară încât generează exact acea stare de spirit, acea uimire, pe care ar fi trebuit să o genereze prezentarea lui Dumnezeu de către religiile monoteiste, dar care uimire sau admirație nu se mai produce, în cazul religiilor, din cauza modalităților care întunecă orice posibilitate de evocare care să impresioneze în mod real conștiințele.
Mulți oameni consideră că dacă ei sau ele nu cred în Dumnezeu, asta înseamnă că pentru ei sau pentru ele, Dumnezeu nu există. Existența lui Dumnezeu nu este dependentă de credința noastră în El. Cu toții aparținem de ceva mai mare decât noi, de o națiune, de specia umană, de univers, de alte posibile universuri. Nu suntem singuri în univers, categoric sunt lucruri mai mari decât noi de care aparținem și care contribuie la definiția noastră și chiar dacă nu credem în Dumnezeu, așa cum este El zugrăvit de cele trei religii monoteiste, totuși nimic nu ne împiedică să ne găsim locul în acest univers extraordinar, printre toate posibilele forme de conștiință, individuale, colective sau universale. Este bine să știm de cine depindem și în ce fel depindem de Realitatea de care depindem.
Dacă există Dumnezeu și eu cred că există, religiile instituționale sunt ultimul loc unde El poate fi găsit. De ce? Deoarece Dumnezeu nu este o dogmă și nu poate fi cuprins în dogme, El este o Realitate vie și creatoare, Dumnezeu este viață, iar dogmele sunt niște sicrie în care se înmormântează neputința de a înțelege și incapacitatea de a cuprinde viața în toată complexitatea ei. Avem dreptul să afirmăm că Dumnezeu există și, în același timp, să fim considerați ființe raționale. Tăria credinței noastre nu trebuie influențată de factori conjucturali. Dar care Dumnezeu? Există tot atâtea imagini despre Dumnezeu câte religii sunt și câte varietăți ale aceleași religii sunt.
Religiile monoteiste ne impun să adoptăm o imagine prefabricată despre Dumnezeu, căci altfel suntem considerați păgâni. Dacă nu credem ce cred ele suntem eretici. Câțiva oameni învățați și-au spus părerea de-a lungul timpului, dar nici unul dintre ei nu a fost și nu este capabil să răspundă la marile contradicții care se găsesc în cărțile „sfinte”.
Cartea Geneza din Biblie ne spune că Dumnezeu l-a creat pe om și apoi i-a părut rău că l-a creat și s-a hotărât să distrugă majoritatea omenirii. Dacă Dumnezeu creează lucrurile în evoluția lor, și este limpede că toate lucrurile evoluează, de exemplu cosmosul sau omenirea, de ce s-ar supăra Dumnezeu pe omul care parcurge o fază inferioară din evoluția sa doar pentru a ajunge într-o fază superioară? Pentru a își dezvolta conștiința, omul avea nevoie să parcurgă mai multe faze, așa-zisul Adam nu s-a născut atotștiutor, avea nevoie să învețe. Ce învățător înțelept își dă elevul afară din clasă dacă acesta răspunde greșit la primele întrebări? Oare Dumnezeu din Biblie nu este un Învățător înțelept? Biblia este plină de contradicții, dar indiferent de numărul acestor contradicții un principiu rămâne indiscutabil și anume dreptatea, dublată de înțelegere.
Dumnezeu nu poate să judece omul pentru ceea ce este, deoarece omul nu este un fenomen static, ci unul dinamic, evolutiv. El îi judecă pe oameni pentru cea ce urmează să devină, dacă cu adevărat El are o perspectivă a viitorului. Omenirea are un potențial extraordinar de dezvoltare pe toate planurile, de ce ar aduce Dumnezeu sfârșitul lumii înainte ca acest potențial să se realizeze? Atât Potopul biblic cât și Sfârșitul lumii sunt concepte primitive care privesc lumea într-un mod static, rigid și nicidecum într-un mod realist, dinamic, în evoluție.
Instituțiile bisericești sunt responsabile pentru așa zisa „moarte a lui Dumnezeu” despre care vorbea Nietzsche. Încercând să îl apere pe Dumnezeu, cei care seamănă teroarea, fizică sau ideologică, nu fac decât să îl denigreze și să îl blameze. Criminalii care pretind că acționează în numele lui Dumnezeu, că fac munca Lui, îl denigrează și îl jignesc pe El.
Trebuie să ne hotărâm dacă îl acceptăm pe Dumnezeu ca pe o Autoritate atotstăpânitoare care nu speculează slăbiciunile umane, ca pe un stăpân autocrat care dorește să aducă pe Pământ o Împărăție autoritară în care să fim doar niște „oi” sau ca pe o Realitate fundamentală ale cărei criterii de dreptate și adevăr se află mult deasupra judecății unor oameni muritori. O Realitate infinită nu poate să își coboare propriile standarde de dreptate atunci când îi judecă pe oameni care prin natura lor sunt sortiți greșelii. Judecățile absolute ale lui Dumnezeu se pot aplica numai „zeilor”, nicidecum oamenilor muritori. Oare Acela care le cere oamenilor să nu se judece unul pe celălalt, va judeca pe oameni cu maximă asprime, trimițându-i pe cei mai mulți în iad? Este vorba de Isus (Iisus) Hristos.
Dogmele și doctrinele bisericești confundă grav sistemele autoritare pământești cu un sistem autoritar cosmic, în care ar urma ca să ne găsim locul, nu acela pe care îl alegem noi, ci acela care ne este distribuit în mod autoritar. Ateiștii au dreptate să respingă această viziune asupra lui Dumnezeu. El nu trebuie să fie considerat a fi în luptă cu omenirea într-un efort de a o subjuga pe aceasta, a o aduce la o ascultare deplină. O Ființă superioară nu are nevoie de sclavi, ci de ființe superioare cu educație, cultură și capacitatea de a lua decizii proprii în mod constructiv.
Ateiștii afirmă că a crede în Dumnezeu fără să avem dovezi ale existenței Lui reprezintă o credință irațională, dar ei neglijează factorul subiectiv, relația personală cu El care nu se poate demonstra în mod obiectiv, științific, dar asta nu înseamnă că nu există. Factorul subiectiv este esențial în ceea ce privește credința în Dumnezeu și are un rol determinant în cunoaștere, dar ateiștii îl caracterizează de multe ori ca reprezentând o formă de iluzie. Latura subiectivă a realității este la fel de importantă ca și latura obiectivă și în final forma cea mai directă de contact cu realitatea este experiența noastră personală, în care în loc aparte îl are experiența cu Dumnezeu.
Cât privește factorul obiectiv, eu îndrăznesc să afirm că există dovezi obiective ale existenței lui Dumnezeu dacă ne uităm atent în jurul nostru și dacă prin prezența Lui se înțelege prezența pe Pământ a altor civilizații decât specia umană, mult mai dezvoltate din punct de vedere tehnologic.
Vechiul Testament nu reprezintă imaginea unui Dumnezeu, atotputernic, atotștiutor și atotprezent, așa cum susțin reprezentanții instituțiilor bisericești, deoarece conține texte care contrazic caracterul atotputernic a lui Dumnezeu.
Ex. pentru atotputernicie: „19 Domnul* a fost cu Iuda; şi Iuda a pus stăpânire pe munte, dar n-a putut să izgonească pe locuitorii din câmpie, pentru că aveau care** de fier.” (Judecătorii 1; 19)
* Jud 1:2 2 Imp 18:7 ** Ios 17:16 Ios 17:18
Dumnezeu l-ar fi creat pe om, dar apoi i-a părut rău că l-a creat și a adus potopul pentru omenire. Oare Dumnezeu nu știa cum va evolua omenirea înainte da a îl crea pe om? Mă rezum la aceste două exemple.
În primul rând, cartea Geneza, prima carte a Bibliei, nu este o dovadă a existenței lui Dumnezeu, dacă prin Dumnezeu se înțelege o Ființă care cuprinde în Sine întreaga Realitate, un Creator atotputernic, deoarece un astfel de Creator nu ar folosit cele mai absurde metode cu putință pentru creația Sa.
Consider că, mai degrabă, V.T. vorbește cu claritate despre vizita unor civilizații extra-terestre pe Pământ, de exemplu, atunci când se referă la fiii lui Dumnezeu care s-au căsătorit cu fetele oamenilor, sau la imaginea lui Dumnezeu prezentată de Deuteronom, Ezechiel etc. Ilie a fost răpit de un car de foc, dar care de foc nu există, ci mai degrabă nave extra-terestre care pentru oamenii antichității putea să pară care de foc:
„11 Şi în timp ce mergeau şi vorbeau unul cu altul, un car de foc şi nişte cai de foc i-au despărţit pe unul de celălalt şi Ilie s-a înălţat la cer într-un vârtej de vânt.” (2 Regi 2).
Există multe dovezi biblice ale acestei afirmații, dar nu mi-am propus în acest material să ofer o listă completă a lor.
Dumnezeu nu a creat, așa cum spune Biblia, plantele înaintea stelelor, deoarece plantele sunt create dintr-o materie organică care pentru a exista are nevoie de elemente chimice care au fost generate în interiorul stelelor și care au ajuns pe Pământ după ce unele stele au explodat și au împrăștiat aceste elemente în univers.
Cât privește creația pe care o prezintă Biblia este limpede că este vorba de mituri care folosesc metafore care nu au nimic a face cu realitatea. În acest caz, de unde putem să știm că Dumnezeu există, dacă nu din prima carte a Bibliei? Experiența personală a fiecărui credincios este metoda cea mai sigură pentru a naviga în lumea spirituală. Aceasta nu poate să fie negată de știință, chiar dacă aceasta nu o poate integra în niște reguli stricte, definite de metodologia științifică.
Este adevărat că de multe ori experiența noastră personală, spirituală, este incompletă și nu ne ajută să rezolvăm problema naturii lui Dumnezeu, dar este suficientă ca să ne dea certitudinea existenței Lui, într-o formă sau alta.
Afirm în acest articol că Dumnezeu există, în baza experienței personale a unui număr uriaș de persoane, dar, în același timp, am toate motivele să cred că universul nu a apărut așa cum ne descrie prima carte a Bibliei și, de fapt, nu a apărut deloc în modul prezentat de oricare text cu caracter religios, descoperit până acum pe Pământ. Dumnezeu există, dar nu în modul descris de prima carte a Bibliei.
Dogmele și doctrinele religioase nu sunt decât o reflectare imperfectă, mitologică, a faptului că Dumnezeu există. Aceste dogme și doctrine se bazează pe legende străvechi care au reprezentat un exercițiu de imaginație pentru cei care considerau că Pământul se află în centrul sistemului solar și că soarele se învârte în jurul său.
Aceeași autori de legende credeau, de asemenea, că lumina zilei nu vine de la soare de vreme ce, dimineața, întâi apare lumina și apoi apare soarele. Oamenii au evoluat enorm în gândire și cunoaștere, de a lungul mileniilor și de aceea ambiția unor instituții religioase de a îi face pe oameni să creadă că legendele despre creație, ale diferitelor religii, reprezintă adevăruri faptice, este nu doar absurdă dar este și periculoasă.
Pentru a păstra vie credința în Dumnezeu, este nevoie să ne întoarcem la fundamentele credinței noastre și să privim obiectiv sursa din care a apărut dogmele și doctrinele religiilor monoteiste. Dumnezeu există, dar felul cum este descris și caracterizat de dogmele și doctrinele religioase, în general, este unul profund deficitar. Dumnezeu nu a creat lumea în șapte zile, dar aceasta nu înseamnă că El nu există. În același timp, există cel puțin două feluri principale în care putem să întrezărim Realitatea lui Dumnezeu.
1) Dumnezeu este o Realitate fundamentală, aflată la baza a tot ceea ce există, un fel de câmp informațional sau câmp cuantic, un potențial fără materialitate, din care rezultă orice existență materială. Dumnezeu poate fi văzut ca o Minte sau Conștiință Universală, la baza a tot ceea ce există, dar în Biblie nu avem o revelație clară a ceea ce este El.
Principala problemă în legătură cu acest mod de a vedea lucrurile este aceea că lucrurile evoluează de la simplu la complex și de aceea este extrem de greu de conceput existența unei Realități complexe, o Minte sau o Conștiință universală care să apară din nimic, fără nici un fel de lanț de cauzalitate care să o genereze. Este posibil însă ca întreaga realitate să fie eternă în esența ei, chiar dacă formele în care se manifestă sunt schimbătoare, universuri trecătoare. Este limpede că materialismul reducționist nu dă răspuns la toate problemele realității și că problema originii și cuprinderii conștiinței este departe de a fi rezolvată.
În Biblie nu ni se revelează natura lui Dumnezeu, chiar dacă ni se spune că El este Spirit. Cuvântul Spirit, din punct de vedere ontologic, ca ființă independentă, nu are nici un înțeles care se poate transfera în realitate. Spiritele nu pot să fie analizate, măsurate, în nici un fel cuantificate în natura lor. Ateiștii au dreptate că existența unei astfel de Realități spirituale este deocamdată imposibil de dovedit prin mijloace științifice, dar conștiința, cea umană și posibil o Conștiință universală, pot juca un rol mult mai mare în realitate decât se crede. Faptul că știința nu poate explica cele mai multe aspecte legate de conștiință, nu înseamnă de loc că aceasta nu există, știm cu toții că ea există.
2) Dumnezeu, așa cum este descris în V.T., este, de fapt, reprezentantul sau reprezentanții unei civilizații extraterestre, mult mai evoluată decât noi, care a vizitat sau au vizitat Pământul în trecut și o face sau o fac și astăzi, de exemplu, prin vizitele unor OZN-uri, dar nu intră în contact cu pământenii în acest fel.
Modul în care acest Dumnezeu îi contactează pe oameni este unul direct, personal, prin revelații pe care le oferă acelora care cred în El. Această civilizație l-a creat pe om prin inginerie genetică, de exemplu prin clonare sau alte tehnologii, încă necunoscute oamenilor. Omenirea are la dispoziție o multitudine de dovezi cu privire la vizita unor astfel de civilizații în trecutul străvechi al planetei noastre și acestea se referă la urmelor unor creații extraordinare care nu puteau să fie realizate de oamenii de atunci cu mijloacele tehnice de care aceștia dispuneau în acel moment istoric.
Ateiștii nu au dreptate, atunci când se referă la dovezile existenței lui Dumnezeu și susțin că nu există astfel de dovezi, în cazul celei de a doua ipoteze. Problema este că acest mod de gândire se opune dogmelor și doctrinelor religioase, chiar dacă nu se opune realității. Se poate lua în considerare și o combinație a celor două moduri de a vedea existența lui Dumnezeu, dar dovezi obiective avem numai pentru cel de al doilea mod de gândire. Pentru prima variantă nu avem ceea ce se numește dovezi, ci numai speculații. Dacă ne place să credem că Dumnezeu stă la baza întregii realități, este dreptul nostru să credem acest lucru, dar nu trebuie să ne înșelăm singuri, Biblia nu ne oferă nici o dovadă scrisă pentru susținerea unei astfel de credințe.
Biblia nu reprezintă o revelație asupra modului cum a apărut universul, deoarece toate afirmațiile din cartea Geneza, prima carte a Bibliei sunt contrazise de știință. Biblia ar putea fi considerată ca fiind un depozitar, în formă mitologică, a unor ecouri străvechi despre felul cum ar fi fost creat omul, prin inginerie genetică, de către o civilizație extraterestră. Omul nu a fost creat din „țărâna pământului” cum spune Biblia dar putea să fie creat dintr-un material genetic care să provină de la o civilizație extraterestră care a vizitat Pământul cu mult timp în trecutul omenirii.
Biblia este inspirată din niște scrieri babiloniene care dețin secretul înțelegerii ei. Epopeea lui Ghilgameș ne revelează mari asemănări cu scrierile biblice, iar textele sumeriene vorbesc despre vizita unor civilizații extra-terestre pe Pământ.
Nimeni nu crede în Dumnezeu fără să aibă un motiv rațional ca să facă acest lucru, fie o experiență personală, fie un ansamblu de raționamente care să conducă la concluzia existenței Lui. Există dovezi obiective a căror valoare în demonstrarea anumitor realități trebuie interpretată și dovezi subiective care sunt convingătoare mai ales pentru cei care le experimentează.
Care sunt dovezile obiective? Lumea este plină de astfel de dovezi, dacă vrem să le vedem. Mă refer, pe de o parte, la nenumăratele dovezi ale vizitelor unor civilizații extraterestre în trecutul Pământului. Pe de altă parte avem vizitele unor OZN-uri în zilele noastre. De curând, Marina U.S.A. a confirmat că asemenea vizite există în realitate.
Scrierile biblice au evoluat treptat către monoteism, dar inițial ele foloseau pluralul, atunci când era vorba de Dumnezeu. „26 Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem* om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească** peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” Geneza 1; 26
* Gen 5:1 Gen 9:6 Ps 100:3 Ecl 7:29 Fapte 17:26 Fapte 17:28 Fapte 17:29 1 Cor 11:7 Efes 4:24 Col 3:10 Iac 3:9 ** Gen 9:2 Ps 8:6
Nu se poate susține că este irațional să credem în Dumnezeu din cauză că nu există dovezi pentru existența Lui. Dumnezeu există și există de asemenea destule dovezi că El există, atât obiective cât și subiective, cele subiective dovedesc existența lui Dumnezeu mai ales pentru cei în cauză.
Nu este nevoie să speculăm existența lui Dumnezeu deasupra timpului și a spațiului. Nu este nevoie să ne imaginăm că Dumnezeu este un fel de Om veșnic, fără început și fără sfârșit, care a existat, chiar înaintea existenței ca atare, încercând să îl reprezentăm pe El într-un mod atât de absurd încât eliminăm orice credibilitate a existenței Lui, așa cum fac instituțiile bisericești.
Mulți oameni nu cred în Dumnezeu nu din cauză că sunt mai răi sau mai necredincioși decât alți oameni, ci din cauză că modul în care dogmele și doctrinele religioase explică existența Lui este unul lipsit de sens. Paradoxal, după o anumită experiență cu instituțiile bisericești, cei mai serioși și devotați în credință renunță la o credință dogmatică, deoarece tocmai aceștia iau credința în serios. Pentru cine este superficial în credința lui sau a ei, are prea puțină importanță bazele credinței lor spirituale, iar mulți cred orice, dacă este spus și în acest fel sponsorizat de alții.
Dacă sunt forțați să creadă mituri și legende, în locul unor realități, cei și cele mai bune și cei și cele mai studioase, cei și cele care analizează mai temeinic ceea ce li se spune, tocmai ei și ele sunt persoanele care renunță primele la credința asumată în formă prescrisă de o anumită religie sau alta.
Consider că nicăieri nu se întâmplă mai mult decât în domeniul religios ca oamenii să se lase conduși de oficiali, fără însă să mai filtreze în mod personal informațiile pe care le primesc. În domeniul politic, de exemplu, există multă analiză critică, dar lucrul acesta nu se regăsește și în domeniul religios. Suntem învățați că este păcat să analizăm critic afirmațiile religiilor, dar nimic nu este mai puțin adevărat decât acest lucru.
Singura cale de a reînvigora credința în Dumnezeu este aceea de a renunța la formule dogmatice care se referă la existența Lui și de a recunoaște deschis că tot ceea ce avem despre un Dumnezeu aflat deasupra timpului și spațiului sunt speculații. Mai avem, de asemenea, și dovezi ale existenței unor civilizații extraterestre pe care trebuie să le luăm în serios și să începem să ne regândim relația pe care o avem cu ele. Chiar dacă noi nu putem intra direct în legătură cu ei, totuși ei ne urmăresc atent existența și intră în legătură cu noi, pe calea unor revelații personale pe care ni le oferă.
Este adevărat că nu se poate dovedi științific existența lui Dumnezeu, dar nu se poate dovedi științific nici inexistența Lui. Există totuși destule elemente care să ne permită să considerăm că Pământul nu este singura planetă locuită din univers . Există descoperiri arheologice care pot să fie interpretate ca fiind contribuția unor civilizații extraterestre la dezvoltarea omenirii. De aceea, afirmația categorică că nu există Dumnezeu este una suspectă.
Care ar fi explicația că toate civilizațiile lumi au o formă de religie sau alta? Există desigur mai multe explicații, dar una dintre cele mai convingătoare mi se pare aceea că la începutul civilizației umane au existat contacte dintre ființe extraterestre și omenire. Multe scrieri religioase transcriu în felul lor această realitate. Biblia nu este decât o reluare și o nouă adaptare a unor scrieri religioase mai vechi, de cât cele pe care le cuprinde ea, de exemplu, scrierile sumeriene.
Credința în Dumnezeu este o atitudine rațională, dar depinde ce înțelegem prin ceea ce numim Dumnezeu. În orice caz, există mai multe posibilități, atunci când vorbim de Dumnezeu și avem dreptul să o alegem pe aceea care ni se pare cea mai convingătoare. Atitudinea instituțiilor bisericești sau a oricăror organizații religioase de a ne impune o anumită viziune despre Dumnezeu, cea care a fost adoptată de instituțiile sau organizațiile respective este criticabilă și la acest punct ateiștii au dreptate.
Ateiștii nu au dreptate însă, atunci când resping credința ca atitudine umană fundamentală. Credința este esențială pentru parcursul uman căci este o intuiție a viitorului de care ființa umană nu poate face abstracție. Fără un anumit contur al unei realități viitoare oamenii ar fi paralizați în acțiunile și speranțele lor.