SPIRITUALITATEA CREŞTINĂ

ŞI

BISERICILE INSTITUŢIONALE

GABRIEL BAICU

Ediţie revăzută şi adăugită a cărţii

Biserica celor născuţi din Spirit şi Bisericile corporatiste

Creştinism spiritual şi religie instituţiona

Tolle Lege Publishing House

„El izbăveşte şi mântuieşte, El face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghiarele leilor.”

Daniel 6; 22. 27.

Aş dori să dedic această lucrare tuturor celor care sunt interesaţi în a îşi aprofunda propria lor spiritualitate şi de asemenea acelora care îşi pun întrebări legitime pe fondul unui tot mai accentuat contrast dintre idealismul unor aspiraţii înalte şi materialismul unor interese ‚pământeşti’ ale diverselor structuri religioase instituţionalizate. Întrucât unele persoane au direct de suferit din acest coflinct, sunt adesea marginalizaţi, în mod abuziv, cartea aceasta este un omagiu adresat lor. Pe de altă parte, mă adresez celor care vor să reevalueze sincer viziunea lor despre spiritualitate şi să primească acest mesaj fără prejudecăţi, cu mintea deschisă şi nu doar să compare şi să stabilească în ce măsură cartea mea se potriveşte sau nu la ceea ce ei au fost învăţaţi deja să creadă. Doresc, de asemenea, ca acesta să fie un suport teoretic şi practic solid pentru toţi aceia care au înţeles că instituţiile bisericeşti au mari dificultăţi în ceea ce priveşte răspunsul lor la nevoile spirituale ale oamenilor şi doresc să afle mai multe despre cauzele acestei situaţii. În acelaşi timp această lucrare se adresează tuturor Creştinilor, indiferent de apartenenţa lor denominaţională, pentru a îi conştientiza asupra nevoi participării lor la realitatea spirituală a adevăratei Biserici a lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Sale. Creştinii sunt persoane născute de două ori, o dată din carne şi a doua oară din Spirit şi în felul acesta ei trăiesc în două lumi diferite, în acelaşi timp, în cea spirituală şi în cea materială, lumi care sunt conectate între ele, de asemenea, în şi prin intermediul persoanelor lor. Creştinii sunt astfel reprezentanţi ai omenirii chemaţi să aibă un contact direct cu dimensiunea infinită a realităţii şi să vorbească tuturor despre această descoperire. Deoarece persistă pe acest drum ei înşişi vor fi transformaţi pentru a putea fi pentru totdeauna o parte din această dimensiune.  

Sper ca această lucrare să reprezinte o punte de legătură cu spiritualitatea, pentru toţi cei care preţuiesc ştiinţele moderne şi care au fost sau sunt dezamăgiţi de bigotismul practicat de unele instituţii religioase creştine şi de obstinaţia cu care acestea se cramponează de interpretarea literală a miturilor şi alegoriilor. Acestea, din urmă, reprezintă un limbaj universal, folosit de toate religiile, prin care ele s-au străduit să îşi transmită mesajul lor, dar decodificarea acestui mesaj şi transcrierea lui, într-un limbaj modern, nu este deloc o greşeală. Limbajul alegoric ascunde nişte realităţi extraordinare, care conferă valoare Creştinismului, dar descifrarea conţinutului său ţine deopotrivă de resortul filozofiei, literaturii, ştiinţei şi culturii, în general. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu se limitează numai la ceea ce ni s-a transmis prin naraţiunile conţinute în V.T. sau N.T., ci implică şi cunoştinţele acumulate de umanitate, de-a lungul mileniilor. Fizica modernă şi astrofizica, împreună cu biologia şi alte ştiinţe, au deschise calea unei înţelegeri mult mai profunde a posibilităţii existenţei lui Dumnezeu şi neglijarea domeniului lor şi sublinierea exagerată, a mesajelor transmise în vechime, pe calea alegoriei, conţinute în nenumărate naraţiuni Biblice, cu sau fără caracter istoric, duce la confuzie în mintea acelora care vor să contribuie la dezvoltarea civilizaţiei umane, păstrându-şi în acelaşi timp convingerile creştine.

Aceeaşi mentalitate înapoiată, care a condus la condamnarea nedreaptă a celor care au îndrăznit să îşi pună întrebări şi să caute răspunsuri oneste, conduce şi astăzi nenumărate Biserici confesionale, dar ea nu este specifică adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Creştinii, care pun în discuţie concepte osificate, sau doctrine fixe, care sunt contrazise chiar de către textele Bibliei, sau aceia care preţuiesc propria lor devenire spirituală şi doresc să aibă o credinţă proprie, salvatoare, sunt minimizaţi, încolonaţi şi de multe ori se încearcă reducerea lor la tăcere. Teama de raţiune a rămas la toţi aceia care se conduc după prejudecăţi şi învăţături rigide, care nu cunosc bine nici măcar textele Biblice şi care practică credinţa creştină din auzite.  Aceştia confundă litera cu spiritul şi se îndepărtează mult de intenţiile lui Isus Cristos pentru umanitate, inventând absurdităţi, care să justifice orice posibilitate, oricât de incoerentă, de dragul unei fixităţi, care pare să le asigure siguranţa minţii. Frica de a simţi şi a gândi este confundată cu respectul care se cuvine lui Dumnezeu şi panica în faţa noului îi face pe apostolii ignoranţei să devină şacali spirituali, gata să devoreze tot ceea ce nu corespunde cu ceea ce au fost inoculaţi să creadă.

Creştinismul are valoare prin aceea că transcede teama viscerală şi ne scapă de non sens dar mai sunt încă mulţi funcţionari religioşi care folosesc frica drept instrument de manipulare. Credinţa creştină este o şcoală a responsabilităţii şi nu trebuie să fie un mijloc de mutilare a libertăţii de conştiinţă. Mântuirea este o vocaţie individuală şi îl ridică pe om la rangul de fiinţă evolutivă şi deci perfectibilă şi îl propulsează dincolo de marginile universului şi de începuturile sale.

Vreau să mulţumesc, pe această cale, tuturor acelora care mi-au dat posibilitatea să văd, dincolo de micile lor intenţii, că Dumnezeu depăşeşte orice măsură şi prejudecată umană şi că pentru a îl putea cunoaşte, trebuie să stăm în faţa Lui, cu receptivitate şi demnitate. Dumnezeu nu doreşte să sublinieze limitarea noastră şi ne pregăteşte pentru marele salt în care vom vedea tot ceea ce există. Biserica lui este o realitate pură, formată din toţi cei care sunt înscrişi în cartea vieţii, încă de la întemeierea lumii şi care aşteaptă derularea istoriei umanităţii cu speranţă şi cu ştiinţa că îl vor vedea pe Isus Cristos în toată gloria Sa, pe care doreşte să o împartă cu cei Aleşi.

Pentru cei care nu şi-au găsit un loc în nici o corporaţie bisericească, vreau să le transmit mesajul că aceasta este mai degrabă o veste bună deoarece căutarea lor va aduce roadele scontate. Numai cei ce caută au şansa să găsească ceea ce doresc şi ceea ce îi aşteaptă este Adevărul care va trăi în ei. Lucrare de faţă se adresează, în primul rând, tuturor acelora care au fost înscrişi în cartea vieţii de la întemeierea lumii şi sunt sigur că aceştia o vor înţelege şi îi vor vedea rostul.

Trebuie să explic pe scurt la ce se referă expresia „născut din Dumnezeu.” Născut din Dumnezeu înseamnă născut din nou, adică născut din Duh sau din Spirit şi Duhul Sfânt este Dumnezeu. Prin urmare, pentru că Duhul Sfânt este Dumnezeu, oricine este născut din Duh, este născut din Dumnezeu. (Ioan 3: 6)  

Menţionez că am folosit pentru referinţe Biblia în traducerea Dumitru Cornilescu deoarece oferă o citire foarte apropiată de ceea modernă. Pe de altă parte, am considerat necesar să ofer cititorilor referinţe, care să îi conducă la reproducerea aceloraşi texte, citate în textul de bază, de data aceasta ca extrase din versiunea Ortodoxă a Bibliei.  Dacă nu am putut face acelaşi lucru şi cu versiunea Bibliei, agreată de Biserica Romano-catolică, este pentru că spaţiul acestei lucrări nu ar permite acest lucru. Am folosit ca şi prescurtări: V.T., pentru Vechiul Testament şi N.T., pentru Noul Testament.

 În ceea ce mă priveşte, am o situare echidistantă faţă de toate confesiunile creştine, nu sprijin şi nu critic pe nici una, în mod deosebit şi le agreez pe toate, în aceeaşi măsură. Mă interesează doar adevărul despre Biserica lui Dumnezeu şi am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să nu mă abat de la el.

Unii vor încerca să stabilească originile viziunii pe care o prezint în doctrina unei confesiuni creştine sau a alteia, în scopul de a denigra această lucrare, dar atunci când vor proceda în felul acesta vor greşi întrucât eu nu sunt tributar nici unei doctrine şi îmi bazez întreaga relatare pe următoarele elemente: Biblia V.T. şi N.T., istoria Creştinismului şi a societăţii în general, studiul comparat al teologiei, filozofia religiei, filozofia ştiinţei, filozofia generală şi istoria culturii umane.

Există o tendinţă, pe care eu o consider negativă, în lumea Creştinismului şi anume aceea că un Creştin nu are nimic de făcut decât să creadă. Credinţa este esenţială şi fundamentală dar trebuie totuşi făcut ceva. Trebuie să colaborăm cu Dumnezeu în cea ce priveşte creşterea, evoluţia noastră spirituală. Trebuie să progresăm continu, din punct de vedere spiritual, să ajungem la „înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos.” (Efeseni4; 13) Mai întâi trebuie să fim născuţi din nou, adică din Dumnezeu, apoi să parcurgem şcoala dăruirii de sine şi a servirii celor din jurul nostru şi apoi să ajungem să fim gata chiar să murim pentru ceilalaţi, dacă este nevoie, căci numai prin aceasta se va cunoaşte că suntem Creştini. (Ioan 13; 34-35) Înainte însă să murim pentru ceilalţi am putea să învăţăm să trăim pentru ei şi poate în felul acesta nu ar mai fi nevoie să murim pentru nimeni. Dacă ni se par utopice aceste adevăruri atunci ar trebui să ştim că, cu aceaşi ocazie, am ajuns să considerăm Creştinismul o utopie. Dar Creştinismul nu este o utopie decât pentru cei care sunt sub influenţa exclusivă a firii lor pământeşti dar pentru cei chemaţi este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezezeu. (1 Corinteni 1; 24) Pentru că nu oricine se poate ridica, de unul singur, la nivelul unor idealuri înalte, uneori considerate utopice, avem nevoie de Dumnezeu să ne susţină pe acest drum, dar trebuie să ştim, mai întâi, că drumul există şi apoi să dorim, fiecare în mod personal, să mergem pe el. A ajunge la înălţimea idealului spiritual Creştin, acolo unde se află Isus Cristos, este posibil, dar nu fără El.

Această carte este în primul rând despre faptul că expresiile „a merge la Biserică” sau „a venii de la Biserică” sunt lipsite de sens pentru un Creştin născut din nou deoarece Biserica Spirituală Unică este tot timpul în interiorul celui regenerat spiritual, adică 24 de ore timp de şapte zile în fiecare săptămână şi în acest mod, toată viaţa sa pe pământ, începând cu momentul când Împărăţia lui Dumnezeu a intrat în interiorul lui sau al ei. Nu „mergem” la Biserică ci suntem, noi înşine o „piatră” spirituală din acel organism divin şi atunci când „mergem” sau „venim” de la Biserică de fapt intrăm, sau ieşim, din clădirile sponzorizate de instituţiile bisericeşti. Biserica este în noi, Biserica suntem noi, toţi cei care şi-au pus nădejdea în Dumnezeu şi care sunt cunoscuţi de El încă de la întemeierea lumii.

În al doilea rând, această carte este despre faptul că transformarea Creştinismului într-un spectacol, într-un alt cadru de prezentare a spectaculosului, care să atragă lumea, cu orice preţ, este un fenomen falsificator. În contextul Creştinismului, dacă se întâmplă ceva, se întâmplă în interiorul fiinţelor umane, adânc în profunzimile conştiinţei, şi nu în primul rând pe scenă. A mărturisii despre ceea ce ni se întâmplă nouă, chiar în public, nu este un lucru rău, dar mai întâi trebuie să se întâmple transformarea radicală a naşterii din nou şi apoi să vorbim despre ea. Exegeza textelor Bibliei, la nivel de amatori, a dus astăzi credinţa creştină într-o degringoladă, aproape totală. Blamarea tradiţiilor mai vechi se face în numele altor tradiţii, mai noi, care însă nu sunt privite în mod autocritic şi din acest motiv nici măcar nu sunt recunoscute ca fiind tradiţii. Creştinismul nu este despre a merge în fiecare duminică, la sediul adunărilor creştine, îmbrăcaţi frumos şi cu o ‚mină’ de circumstanţă, adecvată momentului, adică a face actorie, ci acesta este o problemă de decizie individuală, de fiecare moment, în care conştiinţele şi sentimentele sunt puse în balanţă cu interesele practice, cotidiene, ale fiecăruia. Să recunoaştem, nu suntem întodeauna la înălţimea idealului creştin, în deciziile pe care le luăm, dar ne luptăm să fim, există o luptă interioară şi important este faptul că până la urmă, de cele mai multe ori, binele învinge. Lupta aceasta intimă şi bucuria de a vedea cum învinge spiritualitatea, sunt trăsăturile care conferă frumuseţe Creştinismului şi nicidecum stilul trimfalist, adoptat de ‚apostolii,’ mai noi ai credinţei creştine, care ‚strigă’ în gura mare, de la amvoane ca şi cum ei s-ar afla deja în cer şi noi, aceştia mai mici, suntem doar pe pămănt. În lupta dintre bine şi rău, care se poartă în noi înşine, îl avem aliat, de nădejde, pe Isus Cristos şi nu este nimic mai frumos decât să fi în aceaşi ‚tabără’ cu Dumnezeu atunci când înaintăm prin meandrele vieţii. Creştinismul este în primul rând o problemă de conştiinţă individuală şi nu de spectacol public şi din acest motiv cotragreutăţile lui sunt date, pe de o parte, de satisfacţii spirituale personale, iar pe de altă parte, de regrete şi ne mulţumiri, care cu timpul pot deveni „o vale a plângerii.” Creştinismul ne îndeamnă să luăm mereu viaţa de la început, chiar dacă am greşit, şi ne defineşte ca oameni prin speranţele noastre şi nu prin eşecurile noastre. Valoarea Creşinismului constă şi în aceea că ne îndeamnă să trăim în viitor, ceea ce ne scuteşte de a fi doborâţi de povara trecutului. Oamenii din jurul nostru arată cu degetul spre greşelile noastre, dar Dumnezeu arată către un viitor veşnic, pentru toţi aceea care ştiu să se ridice, atunci când cad şi care întind mâna către Cristos, pentru a fi traşi afară din zona disperării. Creştinismul nu este o întruchipare a trimfalismului, ci a luptei şi de aceea oamenii nu trebuiesc doborâţi, atunci când se clatină, în timpul luptei lor, ci trebuiesc ajutaţi să învingă, vorbindu-le de Isus Cristos, care a biruit lumea. (Ioan 16; 33)

În acelaşi timp, această carte explică nevoia unui element obligatoriu, în orice activitate umană. Este vorba despre un element raţional, analitic şi critic, fără de care nici credinţa creştină, la fel ca orice domeniu de existenţă umană, nu s-ar putea desfăşura în parametrii optimi. Credinţa creştină, trebuie înţeleasă de fiecare cu mintea sa şi nu este de ajuns să îi lăsam pe alţii, să gândească pentru noi, ce să credem noi. Miza este prea mare şi jucătorii nu sunt totdeauna cinstiţi sau pregătiţi la nivelul aşteptărilor. Nu lăsaţi mântuirea sufletelor voastre pe seama, sau în mâinile nici unui alt om. Citiţi studiaţi şi analizaţi, voi înşivă, este ceea ce vă propun să faceţi şi cu cartea aceasta. Se întâmplă ceva rău, în lumea Creştinismului şi voi vedeţi singuri lucrul acesta, dar nu întodeauna înţelegeţi limpede în ce constă răul. Prezenta lucrare explică multe din cauzele răului şi ar fi bine să le înţelegeţi şi dvs., mai bine. Vă rog să contrazice ceea ce am scris, dar cu minţile dvs., şi nu pentru că aşa v-a spus altcineva. Contraziceţi-mă dar cu argumente raţionale solide şi de asemenea desfăşuraţi propria dvs. argumentaţie, bazată pe un fundament mai adânc. O astfel de dezbatere a subiectului prezentat ar fi extrem de utilă pentru toată lumea. Am interpretat greşit vre-un text Biblic? Arătaţi cum îl vedeţi dvs, că trebuie interpretat, pe baza unei foarte serioase documentări, aşa cum este şi aceea care stă la baza prezentei lucrări. Nu este de ajuns să spuneţi că această carte nu este ceea ce ştiţi deja de la liderii confesiunilor creştine, pe care la frecventaţi, ci analizaţi fiecare argument, în parte şi dacă vi se pare greşit prezentaţi argumentul dvs., bazat pe Biblie şi pe deducţiile dvs. logice care, îl contrazice pe al meu. În ce grad îl contrazice? Aruncă îndoială asupra acestuia şi invită la o nouă examinare, sau îl desfiinţează, pur şi simplu şi pune la îndoială o întreagă zonă de analiză? Personal, nu am găsit nici un argument contrar la ceea ce este scris în această lucrare, dar încercaţi şi dvs. şi dacă veţi reuşi voi fi foarte mulţumit, deoarece aceasta va duce la progres spiritual.

Argumentele critice, care ar putea să pună în discuţie, ceea ce am scris aici, le-am luat, cu atenţie, în considerare şi am răspuns la fiecare din ele. Unul dintre acestea ar fi: „Nu cumva această viziune îi izolează pe oameni unii de ceilalţi şi îi determină să aibă o credinţă exclusiv individuală, adică în inima lor, dar ne împărtăşită cu alţii?” Am arătat, ca şi răspuns la această posibilă critică, că fiecare din noi este dator să continue ceea ce a început şi să rămână în locul în care se află. Nimeni nu îl poate, sau nu o poate, însă obliga să meargă într-un loc sau altul, sau să rămână într-un loc sau altul. Este o decizie personală. Nu este nevoie să se schimbe de la o confesiune creştină la alta, ci este de ajuns să înţeleagă, dincolo de ceea ce i se spune de către liderii religioşi, care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi ce trebuie făcut, s-au primit, ca să aparţină de ea. Fie că suntem Creştini Ortodocşi, sau Romano Catolici, Greco Catolici, Protestanţi, Reformaţi, Baptişti, Penticostali, etc., trebuie să înţelegem că bucuria noastră vine atunci când avem garanţia că numele noastre sunt scrise în ceruri. (Luca 10; 20) Ar fi bine ca fiecare să aibă această garanţie, pentru că nu este de ajuns ca numele noastre să fie înscrise în registrele unei confesiuni creştine sau a alteia. O condiţie, fără de care nu se poate, pentru a fi membrii în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, este aceea de a fi născuţi din nou, adică de a fi născuţi din Dumnezeu. Fie că suntem Creştini Ortodocşi, Romano-Catolici, Greco Catolici, Protetanţi, Reformaţi, Baptişti, Penticostali, etc, nu trebuie să trecem de la un cult la altul, pentru a fi mântuiţi, ci acolo unde ne aflăm, să primim naşterea din Spirit, pe care o săvârşeşte Dumnezeu asupra noastră. Apoi este bine ca fiecare să împărtăşească cu ceilalaţi credinţa sa şi puterea pe care a primit-o, de la Dumnezeu. Nu trebuie să devenim membrii ai cultului Penticostal, pentru a fi botezaţi cu Duhul Sfânt şi în felul acesta să manifestăm darurile şi roadela Lui. ‚Pocăinţa’ este pentru toţi Creştinii, indiferent de confesiunea creştină de care aparţin. Dacă există imperfecţiuni în modul în care practicăm credinţa creştină, în confesiunea creştină de care aparţinem, Dumnezeu însuşi ni le va arăta, în mod personal, atunci când El locuieşte în noi. În fine, apartenenţa de adevărata Biserică a lui Dumnezeu, presupune o legătură personală, spirituală a fiecărui membru, cu Isus Cristos şi numai legătura cu El este garanţia mântuirii noastre. Isus ne-a învăţat să cercetăm Scripturile, pentru că în ele putem găsi viaţa veşnică. (Ioan 5; 39) Numai că şi Scripturile trebuie să le cercetăm, în mod spiritual, adică prin Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, căci numai astfel la putem înţelege în acelaşi mod spiritual şi nu literal. În momentul în care cineva se atinge de Biblie cu intenţia sinceră de a o înţelege, în acel moment, Duhul Sfânt se atinge de mintea lui sau a ei şi luminează înţelesurile ei. Pe Isus ar trebui să îl asculte fiecare, căci El are cheile morţii şi ale ‚locuinţei’ morţii. (Apocalipsa lui Ioan 1; 18) Salvarea noastră vine de la Dumnezeu, în mod direct şi personal, şi nu de la oameni, nu de la preoţi şi nu de la pastori. Mântuirea noastră, a fiecăruia dintre noi, ne este oferită în mod individual, nu prin Biserică, aceasta din urmă, nu mântuieşte pe nimeni, ci doar îi adună pe toţi cei mântuiţi. Mai întâi suntem salvaţi şi apoi intrăm în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, deoarece acolo nu intră nimeni care nu este salvat. Sunt adevăruri clare, prezentate de Biblie, dar de la care oamenii au deviat mult, prin tradiţiile lor, mai vechi, sau mai noi. Ar trebui ca fiecare să îşi folosească mintea şi în probleme de credinţă şi să nu mai lase pe nimeni să îi manipuleze conştiinţa. Putem fi manevraţi spiritual numai atunci când nu gândim cu mintea noastră şi nu analizăm critic propria noastră credinţă. Atunci riscăm să devenim fanatici religioşi făcând lucruri pe care Dumnezeu nu ne cere să le facem, dar conducătorii religioşi ne manipulează să le săvărşim, în interesul lor şi al instituţiilor lor.

Consider că oricine poate să supună la un test de concludenţă această lucrare. Un Creştin Neo-Protestant, de exemplu Baptist sau Penticostal, se poate întreba pe sine dacă, el sau ea, crede cu sinceritate că un Creştin Ortodox sau Romano-Catolic, etc., poate fi salvat în contextul propriei sale tradiţii creştine şi, în acelaşi timp, un Creştin Ortodox, sau Romano-Catolic se poate întreba pe sine dacă el crede că un Creştin care aparţine de o confesiune creştină Neo-Protestantă poate ajunge la mântuire în mediul spiritual, în care acesta, sau aceasta, practică credinţa sa. Dacă răspunsul este negativ şi este cel mai probabil să vină în acest mod, avem o mare problemă, care se poate numi fie intoleranţă religioasă fie diviziune ireconciliabilă, în interiorul Creştinismului. Cu alte cuvinte şi pe înţelesul tuturor, dacă un creştin, de exemplu un Creştin Baptist, crede că un Creştin Ortodox nu are nici o şansă de a fi salvat, dacât dacă se botează din nou în apă, la maturitate, atunci intrăm în zona întunecată a delimitărilor ne spirituale, a doctrinelor care divizează corpul lui Cristos. Lămurirea unei astfel de dileme se poate face numai analizând bine ce se înţelege prin Biserica lui Dumnezeu şi cine sunt aceia care aparţin de ea. Lucrarea de faţă este o respingere angajată şi hotărătă a intoleranţei religioase, bazată pe Biblie, pe argumente de istorie şi cultură şi pe o definire mai precisă a ceea ce este Biserica lui Dumnezeu. Răspunsul meu la întrebarea de mai sus este unul pozitiv. Toţi Creştinii, indiferent de Biserica instituţională pe care o frecventează au, în egală măsură, şansa salvării, dar toţi trebuiesc, de asemenea în egală măsură, să treacă prin procesul naşterii din nou şi aceia, care se desăvărşesc în acest mod, intră în mod automat în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, adică Biserica Spirituală Unică.

Nici o doctrină, a nici unei instituţii bisericeşti nu este perfectă, numai dragostea spirituală, pe care indivizii o pot trăi în interiorul fiinţelor lor, poate fi perfectă, atunci când, această dragoste este gata de jertfire după modelul lui Isus Cristos. Spiritualitatea, înălţimile la care aceasta îl ridică pe om, sunt procese specifice conştiinţei umane şi nu instituţiilor bisericeşti. Am subliniat relativitatea, în cunoaştere intelectuală, a oricăror doctrine creştine şi absurditatea pretenţiilor acestora de a îl defini pe Dumnezeu. Din acest motiv am criticat, în mod echidistant şi obiectiv, doctrinele celor mai răspăndite confesiuni creştine, care au, fiecare din ele, puncte luminoase dar şi pete întunecate. Toate nu sunt decât încercări imperfecte de a concepe infinitatea existenţei, în termeni de personalitate. Din cauză că au pierdut măsura şi pentru că au monopolizat acest domeniu, bazându-se pe mai puţina familiarizare, cu termenii folosiţi, a marii majorităţi a oamenilor, funcţionarii religioşi se prezintă pe ei înşişi ca fiind păstrătorii unor tezaure ascunse, cunoscute numai de ei.

Intoleranţa religioasă este dată tocmai de absolutizarea unei versiuni sau a alteia, cu privire la interpretarea Bibliei sau la cunoaşterea lui Dumnezeu. Un singur lucru îl putem cunoaşte, în mod perfect, pe pămănt şi anume dragostea lui Cristos. De ce afirm aceasta? Pentru că aici pe pământ avem toate condiţiile să trecem prin experienţele prin care a trecut şi El, în existenţa Sa pământească, adică să trăim şi să murim pentru ceilalţi. În Ceruri nu cred că va trebui să ajungem să suferim pentru altcineva, din dragoste, deoarece acolo nu mai există forţele ostile ale acestui principiu. Cred că Isus a venit pe pământ deoarece numai aici putea să trăiască experienţa iubirii absolute şi aceasta şi explică întruparea lui Dumnezeu într-un corp omenesc. Isus a dorit să guste moartea pentru a înţelege dimensiunile sale tragice, dar a stabilit o relaţie şi o balanţă exactă între absurdul morţii şi valoarea universală a dragostei spirituale. Suntem mântuiţi prin dragoste şi nu prin doctrine şi aşa zişii justiţiari şi vânători de greşeli nu sunt altceva decât nişte ipocriţi care doresc să câştige putere asupra celorlalţi inventând noi mecanisme pe care ei să le controleze şi să le domine. Oricum specia umană a supravieţuit prin dragoste, până în momentul de faţă, prin naşterea de copii şi printr-un proiect al viitorului lor. Creştinismul însă ne pune în rând cu universul, cu concertul ne sfârşit al inteligenţelor din univers şi ne atrage atenţia că nu putem rămâne, în mod viabil,  în acest cadru fără să acceptăm regula de bază, agape, dragostea de natură divină.                  

În opinia mea, această carte dă un răspus explicit la întrebarea „Care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu?,” dar revine desigur cititorilor să se pronunţe în acest sens. În acelaşi timp, atât cât mi-a permis spaţiul, la dispoziţia prezentului studiu, am explorat de asemenea răspunsul la o întrebare extrem de spinoasă şi dificilă şi în acelaşi timp deosebit de importantă pentru a înţelege situaţia Creştinismului din momentul de faţă şi rădăcinile adânci ale acesteia. Apostolul Petru ne spune: „...cum v-a scris şi prea iubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în toate epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri grele de înţeles, pe care cei ne ştiutori  şi ne statornici le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.” (2 Petru 3; 15-16) Întrebarea este: „Care sunt acele Scripturi pe care unii le răstălmăcesc spre pieirea lor şi în ce constă modul greşit de interpretare care îi duce la această pieire?” Am formulat unele răspunsuri pentru această întrebare pe care o consider determinantă deoarece este vorba despre faptul pieirii unora, adică despre pierderea mântuirii lor. Apostolul Petru nu ne spune cât de mulţi sunt aceia care răstălmăcesc greşit scrierile apostolului Pavel, dar nimic nu ne lasă să credem că este vorba despre un fenomen periferic. În fapt, după părerea mea, interpretarea greşită a unora din scrierile apostolului Pavel a devenit un fenomen endemic, în sensul că are un caracter permanent. Pentru cine îşi face iluzii că este vorba despre un fenomen izolat şi deci ne important vestea prostă este că în realitate ne aflăm în prezenţa unei desfăşurări gigantice, care implică ne numărate instituţii bisericeşti şi un număr uriaş de oameni, care persistă cu bună credinţă în eroarea lor.

Întrebarea care se va pune în mod legitim este următoarea: „Este această carte produsul unei noi revelaţii dată de Dumnezeu sau este doar o nouă înţelegere a ceea ce se ştia deja şi deci era deja revelat?” Răspunsul meu este simplu. Este vorba despre o nouă lumină în legătură cu ceea ce este deja revelat în Biblie. Este o sinteză a ceea ce ne învaţă istoria Creştinismului de 2000 de ani încoace şi este o concluzie la toate erorile şi eşecurile Creştinismului, câteodată atât de dramatic manifestate. Cartea este de asemenea o privire către viitor, în lumina Bibliei.

 Undeva, pe ultima linie a acestei lucrări, doresc să las o punte de legătură cu cititorii acestui mesaj şi de aceea voi tipări o adresă de e-mail unde pot să fiu contactat. Aş fi foarte mulţumit dacă cei cărora li se adresează această prezentare îşi vor face timpul disponibil, pentru a îmi comunica părerile, despre cele pe care le-am adus în atenţia lor.  Mă voi strădui să răspund oricăror nelinişti pe care le-am provocat.   

                                                                                                        Autorul

Pentru un al doilea tiraj al cărţii de faţă am considerat că se impune această introducere. Această lucrare nu este una de filozofie „ştiinţifică” ci mai degrabă de teologie ne denominaţională şi din acest motiv anumite aspecte prezentate, care ar trebui, în mod necesar, să îmbrace o formă filozofică, mai sofisticată de exprimare, nu sunt prezente. Am scris această lucrare cu gândul la o gamă largă de cititori şi din acest considerent nu mi-am permis luxul să mă urc în sfere în care, câteodată, limbajul filozofic devine greu de descifrat, pentru persoane care nu sunt pregătite în mod special în acest domeniu.

Pe de altă parte, am dat ne numărate citate din Biblie, întrucât, trebuie să recunoaştem, Biblia este fundamentală pentru ceea ce oamenii profesează, din punctul de vedere al credinţei lor creştine şi că un Creştinism fără Biblie este egal cu o teorie despre Creştinism şi nu cu fenomenul în sine. Poate voi fi acuzat că am abuzat de folosirea a prea multe citate din Biblie, dar cu siguranţă nu voi fi acuzat de faptul că această carte nu se întemeiază, într-un mod temeinic, pe cartea de bază a Creştinismului, care este Biblia, înţeleasă ca o colecţie formată din V.T. şi N.T.

Totuşi, întrucât filozofia şi teologia nu se pot despărţii, mi-am propus ca în această introducere să aşez şi o minimă temelie filozofică acestei lucrări, însă nu expunând un sistem filozofic personal ci făcând apel la unii mari gânditori care şi-au exprimat ideile înainte de mine. Am regăsit puternice afinităţi cu modul lor de a gândi dar fără îndoială şi deosebiri importante de concepţie cu atât mai mult cu cât în nici o altă lucrare scrisă nu am descoperit o adevărată teologie a adevăratei Bisericii a lui Dumnezeu şi de aceea am început să o formulez în această carte.

În primul rând mă voi referii la Nicolai Berdiaev şi voi asigura citititorul cu citate extinse din una din lucrările sale şi anume „Biserica şi lumea.” Voi raporta aceste citate la propriile mele idei, exprimate în această carte. Mă desparte de Berdiaev un renume, pe care acesta şi l-a creat, pe bună dreptate, în secolul trecut, dar şi o evoluţie a fenomenului creştin, produsă, între perioada în care aceste a trăit şi a scris şi zilele noastre. Mă apropie însă, până la identificare, de acest autor, modul în care acesta vede şi înţelege Creştinismul ca fenomen spiritual şi de asemenea limitele Creştinismului practicat de Bisericile instituţionale.

Voi începe cu cea ce ne identifică şi apoi voi face referire şi la ceea ce ne desparte. În acest scop mă folosesc de citate lungi din lucrarea lui Nicolai Berdiaev, deja amintită, citate extrem de revelatoare, din punctul de vedere al mesajului pe care încerc să îl transmit prin această lucrare.  Iată pe primul dintre ele.

„Este Biserica o realitate ontologică? Catehismul nu ne dă nici o informaţie în privinţa asta. Ontologia Bisericii este încă puţin descoperită (revelată); este o datorie ce revine viitorului. Încă nu este suficient de reală şi actuală esenţa Bisericii, ca să permită elaborarea ontologiei sale. De altminteri, este posibilă o definiţie a naturii Bisericii?

Văzută din exterior, Biserica nu poate fi înţeleasă deplin; nu se poate defini raţional, prin concept. Trebuie trăit în Biserică, ea neputând fi înţeleasă decât în experienţă. Nu ni se impune ca o realitate exterioară. Ce ni se pare că înţelegem nu constituie natura sa intrinsecă. Biserica nu este un templu clădit din pietre, nu este o adunare de credincioşi, nici o parohie compusă din oameni; mai mult, nu este o instituţie reglementată prin norme juridice, deşi toate aceste elemente fac parte din fiinţa ei. Ea nu deţine limite şi semne exterioare, care ar determina natura sa interioară şi ar putea-o diferenţia de fiinţă. Biserica deţine un element fizic, psihic şi social, dar nu prin aceste elemente îi putem defini natura. Biserica nu este tangibilă, nu aparţine lumii lucrurilor văzute, nu este o realitate empirică la fel cu mineralele, plantele sau animalele. Aparţine lumii lucrurilor nevăzute, ce nu se pot demonstra decât prin credinţă; este o realitate spirituală interioară.

Este adevărat că Biserica există pentru toţi ca o realitate empirică, că fiecare trebuie sa-şi determine atitudinea în privinţa ei. Duşmanii, care nu cred în ea, luptă contra ei ca şi cu o realitate. Dar ei recunosc realitatea ei într-un cu totul alt sens decât cei care cred şi trăiesc în ea. Căci din exterior nu se percep tangibil decât pietre, un ritual, o instituţie, oameni care ocupă un rang într-o ierarhie. Dar autentica realitate a Bisericii, ca fiinţă, este intimă, mistică; stă dincolo de pietre, de ierarhie, de ritualuri, de concilii etc. Natura sa este spirituală, căci ea însăşi aparţine lumii spirituale şi nu lumii naturale. Aceasta nu înseamnă că ea nu se întrupează în lumea naturală şi istorică, rămânând nevăzută.”[1]

Ceea ce ne spune Berdiaev, în acest citat, din puctul de vedere al mesajului pe care încerc să îl transmit prin cartea mea, este faptul că în perioada în care el îşi scria opera, natura bisericii, din punct de vedere ontologic, părea imposibil de definit. În ceea ce mă priveşte eu consider că natura Bisericii este una divină şi nu divino-umană şi în nici un caz una instituţională şi aduc ne numărate argumente în acest sens. De altfel, cu toate că Berdiaev afirmă că nu putem cunoaşte, din punct de vedere ontologic Biserica, într-un spirit Kantian, el totuşi identifică Biserica ca pe „o realitate spirituală interioară.”  Eu voi arăta că adevărata Biserică a lui Dumnezeu, adică Biserica celor Aleşi, are o natură pur divină, din puctul de vedere al originii constituirii sale, al structurii, al componenţei, al funcţionării, al misiunii şi al mesajului. În acest fel consider că mă apropii cu un pas mai mult de înţelegerea ontologică a Bisericii. De ce este necesară această abordare? Deoarece elementul uman, caracteristic al bisericilor instituţionale sau corporatiste, care deci se revendică a fi „biserici divino umane” s-a dovedit a fi, de alungul timpului, un element corupător, pervertitor, al mesajului divin cu tendinţa de a înlocui acest mesaj cu un altul, mult mai uman, încărcat de tradiţii pur culturale, dar care opturează transcedentalul, deci calea spirituală către realitatea edificatoare a ne sfârşitului. Finit şi infint sunt două noţiuni şi perspective diferite, în cadrul Creştinismului, care pot fi înţelese prin prisma unor moduri de gândire diferite. Această afirmaţie însă nu se poate face decât în momentul în care se produce o delimitate clară între Bisericile instituţionale sau corporatiste şi Biserica celor născuţi din Spirit sau Biserica Spirituală Unică. Este vorba despre o delimitare şi nu de o separare, deoarece alegerile şi eventualele decantări între persoanele individuale le face Dumnezeu însuşi.

Pe de altă parte, nu aş putea să adaug multe, atunci cînd Berdiaev susţine că Biserica este o realitate spirituală interioară. Ceea ce voi face eu în carte este să descriu mecanismul prin care Biserica devine o astfel de realitate pentru om. Biserica nu este formată din clădiri, din temple clădite de mâini omeneşti, ea este clădită din spiritele umane, împreună cu tote posibilele spirite ale cosmosului, unite într-un Spirit unic, pe care îl denumim Dumnezeu. Chiar dacă instituţiile bisericeşti ne epatează cu astfel de desfăşurări spectaculoase în piatră, siclă sau marmură, totuşi accentul trebuie pus mereu şi mereu pe realitatea interioară, pe faptul de conştiinţă, pe trăire, pe analiza prealabilă oricărei decizii, în care omul se vede pe sine în aproapele său. Biserica este o realitate interioară lui Dumnezeu şi nu exterioară Lui. Este o mare greşeală să se considere că, pentru omul spiritual, adică născut din nou, există o limită, un fel de graniţă, care îl sau care o desparte de Dumnezeu. Dumnezeu şi omul devin una în Spirit, în şi prin Cristos, lucru care se opune vehement autoritarismului instituţiilor bisericeşti. Delimitarea rămăne valabilă numai până în momentul în care persoana umană este renăscută din punct de vedere spiritual, pînă în acel moment putem spune, o dată cu Cristos că, în nici un caz, „carnea şi sângele” nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta este o Împărăţie spirituală, dar spiritele nu se supun delimitărilor şi dezbinărilor impuse de „carne,” de trup. În „carne” suntem deosebiţi, mai slabi sau mai graşi, mai înalţi sau scunzi, mai urâţi sau mai frumoşi dar în Spirit toate aceste unităţi de măsură dispar şi singura evaluare se poate face în funcţie de valori spirituale, cum ar fi capacitatea de dăruire de sine, curajul, aspiraţia către frumos şi către dreptate. Avem în comun acelaşi Spirit, dar avem nevoie de Dumnezeu pentru a regăsii această unitate şi atunci când Spiritul conduce „carnea” intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu.

Omul nu este ceea ce pare a fi, este mai degrabă un univers care la fel ca şi cosmosul cuprinde în sine o dimensiune finită, materială, dar şi o dimensiune infinită spirituală. Când privim un om ne este imposibil să vedem uriaşa sa extensie în spaţiu şi timp şi de aceea avem nevoie de spiritualitate pentru a ne vedea unii pe ceilalţi şi pentru a ne înţelege unii pe ceilalţi. O societate este cu atât mai evoluată cu cât acordă o importanţă mai mare dimensiune interioare a omului, prin cultură. Cultura este necesară deoarece ea vorbeşte despre omul interior, depăşind cu mult limitele înguste ale unui materialism, „încastrat în piatră.” Cultura materială face parte din cultură, înţeleasă ca un fenomen mai general, dar spiritualitatea este motorul care îl face pe om să privească către depăşirea propriilor sale limite, către transcedental. Visul omului este acela de „tineteţe fără bătreneţe şi viaţă fără de moarte” şi Creştinismul vine în întîmpinarea acestui deziderat şi promite realizarea lui, pentru aceia care cred în Dumnezeu. Ce ar putea omul să îşi dorească mai mult de atît? Probabil nu este nimic mai mult, dacă la nemurire se adaugă şi fericire veşnică. Din acest motiv pretenţia Creştinismului trebuie luată foarte în serios, acesta promite realizarea celor mai înalte aspiraţii umane.   

Instituţiile bisericeşti ne trag către în jos, către diviziuni şi delimitări omeneşti, către lupta de putere, către frică, căci altfel cum ar putea să ne controleze trupurile noastre trăcătoare. Bisericile instituţionale sunt dogmatice, posesive şi din păcate are fiecare propria ei agendă doctrinară şi instituţională, pornită din convigerea că fiecare are dreptate şi deţine adevărul absolut despre Dumnezeu. Fiecare popor, prin majoritatea membrilor care îl compun iubeşte tradiţia religioasă în care s-a născut tot aşa cum, de exemplu, vechii Romani iubeau tradiţia lor religioasă. Atunci când între ei au apărut primii Creştini s-au grăbit să încerce să îi extermine şi să îi chinuiască, în moduri dramatice. Isus ne învaţă însă să iubim adevărul, mai presus de toate lucrurile, căci adevărul şi nu tradiţiile noastre ne va face liberi. (...) Isus a fost ucis de ne înţelegerea generată de o tradiţie religioasă, cea iudaică, din perioada în care El şi-a desfăşurat activitatea pe pământ. Este foarte bine atunci când există o suprapunere perfectă între o anumită tradiţie religioasă şi adevărul lui Dumnezeu dar întrucât există atâtea tradiţii religioase diferite şi un singur  set de adevăruri despre un Dumnezeu unic, orice tradiţie trebuie să tindă către acel adevăr unic ne lăsându-se prea mult înglodată în amănunte legate mai degrabă de aspecte culturale şi istorice decât de realitatea vie, transcedentală a lui Dumnezeu. Este vorba desigur nu de a renunţa la tradiţii, dar de a sublinia latura lor vie şi prioritatea pe care o are, pentru viaţa noastră spirituală, revelaţia continuă, pe care Dumnezeu o adresează oamenilor.

Tradiţiile nu trebuiesc considerate a fi o încastrare dogmatică a gândurilor şi trăirilor unor sfinţi ci doar un exemplu de ceea ce înseamnă trăirile spirituale pe care toţi suntem chemaţi să le parcurgem şi chiar să le depăşim. Tradiţia trebuie să fie edificatoare şi creatoare şi în nici un caz restrictivă şi dominatoare. Îngroparea revelaţie, chiar când se face cu preţul unor foarte sofisticate şi scumpe funeralii, chiar când este însoţită de un sobor ne sfârşit de preoţi, cu rangul cel mai înalt, ne poate costa posibilitatea de a trece pragul escatologic, ne poate costa mântuirea sufletului. Pe de altă parte, aşa cum Berdiaev nu uită să reamintească, ca pe un mesaj al Bibliei, Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. (Ioan 18; 36) Fără îndoială că Nicolai Berdiaev are perfectă dreptate atunci cănd afirmă că Biserica lui Dumnezeu şi mi-aş permite să subliniez, adevărata Biserică a lui Dumnezeu, nu poate fi percepută şi cu atăt mai puţin cunoscută decăt de către cei care fac parte din ea. Este vorba desigur de Biserica Spirituală Unică pentru-că în ceea ce priveşte marile catredale, ele pot fi vizitate de oricine. Am să continui cu un alt citat din aceeaşi carte a filozofului rus.

„Înţeleg Biserica din experienţă; or, această experienţă începe când ajung să depăşesc mărginirea, izolarea lumii mele psihice, ruptura şi împărţirea, când pătrund în unitatea marii lumi spirituale, biruind timpul şi spaţiul. Această lume şi experienţă spirituală sunt supra-individuale şi supra-psihice; virtual, ele aparţin Bisericii. Viaţa spirituală este în mod metafizic socială şi nu individualistă, iar Biserica, în sensul profund al cuvântului, are o natură spirituală socială. Experienţa Bisericii este ecumenică, pentru că ecumenismul este una din calităţile sale ontologice. Nu sunt singur în această experienţă, sunt în spirit cu toţi fraţii mei; oricare ar fi locul sau epoca în care au trăit.

Eu însumi sunt limitat în cunoaştere, experienţa mea este restrânsă şi nu poate îmbrăţişa plenitudinea şi diversitatea fiinţei. Prin mine însumi, nu am cunoscut multe întâlniri spirituale determinante. Am scris această lucrare; dar în această carte nu am putut atinge decât raze parţiale ale luminii, nu am întrevăzut decât anumite aspecte ale adevărului. Dar am putut să mă exteriorizez, am putut, vorbind metafizic, să depăşesc propriile mele limite. Am putut comunica cu experienţa fiinţei apropiate în duh, cu experienţa supra-personală. în experienţa religioasă a Bisericii, în întâlnirea cu Hristos, omul nu este singur, nu este părăsit în mărginirea lui, ci este cu toţi cei care au cunoscut această experienţă, cu tot universul creştin, cu apostolii, sfinţii, cu toţi fraţii în Hristos morţi sau vii.”[2]

Există o experienţă spirituală comună, numită Biserică, aşa cum remarcă Nicolai Berdiaev. Ceea ce autorul rus nu a scos în evidenţă şi deci îmi revine mie să fac acest lucru, în lucrarea de faţă, este faptul că această legătură spirituală nu are nici un fel de condiţionare instituţională. Cu alte cuvinte legătura spirituală dintre oameni nu se stabileşte prin convenţia lor contractuală ci în baza condiţiei prealabile de a fi în comunitate cu Dumnezeu. Nu putem avea o legătură spirituală între noi atâta vreme căt nu suntem conectaţi la sursa spiritualităţii, adică la Dumnezeu. Mai întâi aparţinem de Dumnezeu şi apoi aparţinem de comunitatea spirituală numită Biserică. Putem foarte bine să aparţinem de o instituţie bisericească tradiţională şi totuşi să nu aparţinem nici de Dumnezeu şi nici de adevărata Sa Biserică. Putem fără îndoială să aparţinem de orice instituţie bisericească, cu numele, să fim înregistraţi în registrele acestora, dar în acelaşi timp să fim pe dinafara a ceea ce reprezintă realitatea spirituală a adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Sunt de acord, întru totul cu Berdiaev că intrarea în Biserică, după mine în Biserica Spirituală Unică, înseamnă în acelaşi timp, ieşirea din singurătatea personală dar intrarea numai în instituţia bisericii nu numai că nu elimină sentimentul de singurătate, dar chiar îl agravează. Suntem în unitate cu ceilalţi numai atunci când intrăm în lumea aceluiaşi Spirit unic pe care îl denumim Dumnezeu. Corpurile noastre îşi găsesc de regulă un loc temporar într-o ţară şi într-o casă, sau, în mod succesiv, în mai multe, dar locul spiritelor noastre este în Dumnezeu, singurul loc unde acestea îşi pot realiza cele mai înalte aspiraţii, acolo unde este adevărata lor locuinţă, cea veşnică.

Textul lui Berdiaev, din opera citată continuă astfel:

 „Nu aparţine Bisericii numai generaţia celor vii, ci fac parte din ea toate generaţiile trecute. Toate sunt vii în Biserică, iar eu sunt în uniune reală cu ele. Iată una din trăsăturile esenţiale ale Bisericii; în ea, în duhul ecumenic, vibrează o singură inimă; aici toţi oamenii întâlnesc un singur şi acelaşi Hristos, toţi primesc de la El o forţă unică şi unificatoare. Hristos este în noi şi noi suntem în Hristos. Formăm generaţia (rasa) unică a lui Hristos, noua generaţie omenească spirituală, cea a Noului Adam.

Această nouă generaţie posedă inteligenţa (mintea) lui Hristos; prin ea, înţelegem ce nu am fi putut cunoaşte prin inteligenţa noastră. Omul care trăieşte în Biserică pătrunde într-o nouă ordine a fiinţei; natura sa suferă o schimbare, devine mai spirituală. În Biserică, în noua generaţie, fiinţează nu numai inteligenţa lui Hristos, dar şi iubirea lui Hristos, libertatea Sa, necunoscută de lumea naturală, a generaţiei Vechiului Adam. Biserica este structura iubirii şi a libertăţii şi sintetizează unirea lor. În lumea naturală, libertatea şi iubirea sunt despărţite; libertatea refuză unitatea, ea se afirmă în dezacord; unirea şi unitatea au forma constrângerii şi arbitrarului. Dar ordinea Bisericii, lumea sa spirituală, nu cunoaşte constrângerea; nu cunoaşte nici libertatea ce se ridică împotriva unităţii, a iubirii.”[3]

 Componenţa adevăratei Bisericii a lui Dumnezeu este fără îndoială una ecumenică, dar este vorba de un ecumenism spiritual şi în nici un caz unul exclusiv instituţional. Din adevărata Biserică a lui Dumnezeu fac parte toţii aceia al căror spirit a fost trezit la viaţă, în şi prin Duhul lui Cristos, atât cei vii dar şi cei morţi. Cine nu are Duhul lui Cristos nu este al Lui. (...) Convertirea sau transfigurarea naturii umane într-o natură spirituală sau, ca să folosesc expresia apostolului Pavel, dobăndirea unei firi duhovniceşti, se face numai prin activitatea spirituală a lui Dumnezeu prin acţiunea Sa asupra spiritelor, prin „învierea din morţi” a acestora, prin chemarea lor la viaţă de către Cristos. (...) În felul acesta dobândim şi mintea lui Cristos şi înţelegem motivaţiile profunde, care l-au determinat să aleagă, în mod deliberat crucea. (...)

„Actualizându-se şi întrupându-se în lumea naturală şi istorică, Biserica poate îmbrăca formele inerente acestei lumi; poate împrumuta principiul constrângerii şi violenţei. Dar aceste elemente sunt străine naturii sale interioare, esenţei sale. Biserica este corpul mistic al lui Hristos; aparţinându-i, înseamnă a fi un membru al corpului lui Hristos, a fi o celulă a acestui corp mistic, un organ al acestui organism mistic. Aparţinând corpului mistic al lui Hristos, primim inteligenţa Sa, iubirea Sa, libertatea ce n-am avut-o şi nu am cunoscut-o în lumea naturală, în izolarea noastră psihică.”[4]

  Bisericile instituţionale sunt, aşa cum remarcă şi Nicolai Berdiaev, amprentate de lumea în care trăim, sunt imaginea lumii noastre umane, dar, aş adăuga eu, Biserica celor născuţi din Spirit este imaginia lui Dumnezeu. Pentru Berdiaev delimitarea aceasta nu este destul de clară şi în realitate nici nu poate să fie deoarece până în momentul în care facem o deosebire şi o decongestionare pronunţată a ceea ce înseamnă de fapt Biserica Spirituală Unică, adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi a ceea ce înseamnă Bisericile instituţionale sau corporatiste nu avem instrumentele conceptuale necesare pentru a înţelege dinamica interioară a fenomenului extrem de complex, pe care îl constituie Biserica.

  „Biserica nu este o realitate ce există paralel cu altele; nu este un element din totul (totalitatea) istoric şi universal; nu este o realitate obiectivă împărţită. Biserica este totul, ea constituie întreaga plenitudine a fiinţei, a vieţii lumii şi omenirii, dar în starea de încreştinare. Ea posedă o natură cosmică, şi uitarea acestei naturi indică decadenţa conştiinţei sale. O concepţie despre Biserică ce ar înfăţişa-o ca un institut medical, în care sufletele vin pentru tratament, ar fi o concepţie lamentabilă. Cei care nu văd în Biserică decât o instituţie, reneagă natura sa cosmică. În Biserică creşte iarba şi florile se deschid, biserica este cosmosul încreştinat. Hristos a pătruns în cosmos, aici a fost crucificat, în el a înviat şi totul s-a schimbat şi înnoit, întregul cosmos urmează drumul răstignirii şi învierii.

Cosmosul încreştinat, în care este învins haosul, constituie frumuseţea, de aceea Biserica poate fi definită ca adevărata frumuseţe a fiinţei. Şi orice dobândire de frumuseţe în lume este într-un sens profund o încreştinare. Frumuseţea este scopul vieţii universale; este îndumnezeirea lumii. Frumuseţea va salva lumea, cum a spus Dostoievski. Obţinerea frumuseţii constituie salvarea lumii. O concepţie întregită (integrală) despre Biserică este cea care o înfăţişează a fi cosmosul încreştinat, ca frumuseţea. Doar o concepţie diferenţială o transformă în instituţie.”

Revine fără îndoială ca fiind meritul lui Nicolai Berdiaev, acela de a extinde Biserica la realitatea cosmică a dimensiunilor sale, dar personal nu am mers pe această direcţie, în lucrarea de faţă, întrucât o analiză telogică în această direcţie ar presupune o dezvoltare masivă, în sine, a tematicii Bisericii. Această dimensiune cosmică trebuie raportată, după părerea mea şi la posibilitatea existenţei unor alte civilizaţii cosmice inteligente şi la relevanţa pe care jertfa pe cruce a lui Isus Cristos, adică o fiinţă umană şi divină, ar putea avea-o pentru ele. Sunt oare toate lumile inteligente asemănătoare cu cea umană sau este universul populat doar de fiinţe umane sau umanoide, dar care nu se cunosc între ele? De ce nu se cunosc între ele dacă acestea tind la unitate, sau în ce mod pot fi ele presupuse ca făcând parte din Biserica lui Cristos, după răstignirea Sa pe cruce? Are jertfa lui Cristos aceeaşi relevanţa ca şi pentru pământeni, pentru eventuale fiinţe cosmice, diferite de om? Ce ne îndreptăţeşte să privim omul ca singura formă în care poate exista viaţa inteligentă, în cosmos? Privit într-o altă perspectivă decât cea teologică, de exemplu în perspectiva filozofiei ştiinţei, acest set de întrebări pot dobândi un răspuns diferit decât cel sugerat de Berdiaev. În orice caz, acest mod de abordare printr-o filozofie sau teologie cosmică este probabil inexistent, în momentul de faţă.  Are jertfa expiatoare a lui Isus aceaşi aplicabilitate pentru orice fiinţă inteligentă, indiferent de locul în univers sau în universuri, în care acestea s-ar afla? Mai există şi alte fiinţe care au căzut în păcat, în afară de om şi oare istoria lui Adam şi Eva se repetă pe pămănt, după ce ea şi-a desfăşurat dramatismul în alte zone ale universului? Desigur Biblia tace cu desăvărşire în aceasta privinţă şi Berdiaev presupune că prin jertfa lui Cristos tot cosmosul este creştinat, dar ce înseamnă aceasta, în mod concret pentru clusterele de galaxii, de exemplu? Personal, mă limitez să afirm că prin jertfa lui Cristos sunt creştinaţi numai aceea care înţeleg şi primesc această jertfă. Jertfa în sine are vocaţie universală, desigur dacă universal, în acest context, înseamnă doar toţi oamenii care trăiesc pe pământ, dar jertfa are eficacitate numai pentru aceia care îi cuprind valoarea. Sunt de acord cu Berdiaev că o bună explicaţie pentru materializarea spiritului, pentru întrupare, este dragostea lui Dumnezeu pentru frumuseţe, dragostea fiind forma supremă de frumuseţe pentru Dumnezeu şi om, aceasta în cazul în care textul său poate fi extins către această accepţiune. Frumuseţea este o componenetă esenţială a ceea ce numim Dumnezeu şi consider că o învăţătură creştină în care se pune un accent deosebit pe morală, dar se lasă deoparte latura estetică nu este doar incompletă, dar poate să fie chiar dăunătoare. În ce fel? Dreptatea fără frumuseţe ne prezintă un Dumnezeu justiţiar, dar nu ne arată motivaţiile acestei justiţii. Frumuseţea nu are limite şi din acest motiv iubirea este veşnică. Contemplarea frumuseţii lui Dumnezeu anulează orice frică. Consider că primul sentiment pe care îl încearcă un călător atunci când îşi îndreptă ochii către privelişti minunate este dispariţia oricărei frici. Ceva mai mare şi mai evocator decât propria imaginaţie se află în faţa ochilor şi acel ceva înalţă spiritul deasupra condiţionărilor materiale. 

 „Dar până la realizarea împărăţiei lui Dumnezeu, Biserica duce o existenţă împărţită. Trebuie să se ridice peste elementele neiluminate ale lumii, nu se poate confunda cu ele. Biserica este, mai întâi, nevăzută, interioară, mistică. Aparţine ordinului spiritual şi nu celui natural. În această calitate, Biserica este în stare potenţială; din punct de vedere mistic, ea nu este încă complet actualizată.”[5]

Consider, alături de Berdiaev, că Biserica este mai întăi o realitate interioară, mistică şi că dacă nu este aşa ceva nu este nimic. O instituţie numită „biserică,” în care nu ar funcţiona şi credincioşii născuţi din nou, nu ar fi decât o capcană intelectuală şi spirituală adică o religie goală de conţinut spiritual, care ar ţine pe loc dezvoltarea armonioasă şi progresul umanităţii. Credinţa creştină nu trebuie să se bazeze doar pe dorinţa, todeauna cu împlinire viitoare, a unui obscur „mai bine.” Credinţa creştină înseamnă racordarea efectivă a spiritului uman la viaţa spirituală a cosmosului, pentru aceeia care consideră că există o astfel de viaţă spirituală, înseamnă viaţă din Viaţă şi nu doar dorinţe ne precizate şi speranţe ne confingurate şi care sunt imposibil de definit la nivelul strict al naturii umane. Credinţa creştină nu este în nici un caz un set de reguli, mai mult sau mai puţin stricte, ci este participarea la Fiinţa Aceluia care poate stabili reguli, dar care în fond nu are decât o singură regulă şi anume aceea că putem participa liber la Spiritul Lui, dacă îl iubim pe El.

 „În conştiinţa Bisericii, se înfruntă două principii; anticul principiu elenic, artistotelic al formei care limitează, al prezentului desăvârşit, şi principiul creştin, mistic, susceptibil întotdeauna de noi actualizări creatoare. Nu trebuie uitat că actualizarea şi întruparea chiar a Bisericii în istorie, ridică reacţii ale naturii omeneşti, limite ale gândirii mobile şi dinamice, ale orientării spirituale omeneşti. Biserica văzută nu este decât o prezentare parţială a Bisericii nevăzute, nu este decât o formă incompletă a materiei sale, a vieţii umanităţii şi a lumii. Biserica nu se manifestă şi nu se descoperă în toată plenitudinea fiinţei sale, nu real­zează toate posibilităţile ce le acoperă în ea însăşi. Actualizarea, întruparea şi deschiderea ei completă vor fi transfigurarea cosmosului, venirea unei noi lumi, instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu. Interiorul închide mult mai mari bogăţii decât exteriorul.”[6]

 Obiectul de dezbatere al cărţii pe care o prezint cititorului este tocmai raportul dintre Biserica vizibilă, pe care eu o denumesc Biserica instituţională şi Biserica invizibilă, pe care eu o denumesc Biserica celor născuţi din Spirit sau din Dumnezeu, a celor născuţi din nou, a celor înscrişi în Ceruri sau a celor Aleşi. Din ce în ce mai puţin Bisericile instituţionale sau corporatiste, adică Biserica vizibilă reflectă prezenţa în mijlocul lor a Bisericii Spirituale Unice. Apostazia organizaţiilor bisericeşti vizibile este un fenomen progresiv sau evolutiv, care a început acum aproape două mii de ani şi s-a adâncit treptat, luând o turnură dramatică mai ales o dată cu recunoaşterea validităţii Biericii creştine prin edictul de la Milan din 313, al cărui autori au fost Constantin cel Mare şi Licinius, cel din urmă care guverna partea de est a Imperiului Roman şi  ulterior prin lucrările Conciliului de la Nicea din 325. Există, fără îndoială şi o latură vizibilă a Bisericii invizibile, în caz contrar de unde am putea ştii că aceasta dintâi există cu adevărat? De remarcat este însă faptul că manifestările exterioare ale Bisericii vizibile, instituţionale, nu sunt identice cu manifestările exterioare ale Bisericii invizibile, adică a Bisericii Spirituale Unice. Invizibil şi vizibil, în acest context, sunt noţiuni relative, deoarece Biserica celor născuţi din Spirit este invizibilă doar atunci cînd este privită din exterior, dar este vizibilă pentru membrii ei. Din acest considerent chiar deosebirea între Biserica Spirituală Unică şi Bisericile instituţionale, în ansamblul acestor fenomene, nu poate fi făcută decăt de cei care au o legătură spirituală proprie cu Dumnezeu. În acelaşi timp, orice manifestare spirituală bazată pe puterea lui Dumnezeu, adică orice mesaj spiritual sau manifestare spirituală, datorate acţiunii Duhului Sfânt, orice manifestare a darurilor şi a roadelor spirituale, sunt în acelaşi timp şi o manifestare vizibilă a Bisericii invizibile. Prin urmare, aceste manifestări sunt vizibile dar există pericolul ca ele să fie puse pe seama activităţilor instituţionale bisericeşti, legitimându-le acestora din urmă, existenţa. Sper că cititirorul va descoperii în cartea pe care i-o prezint suficiente elemente, care să îi permită să discearnă între ceea ce este cu adevărat spiritualitate şi ce este industrie religioasă, în domeniul Creştinismului.

„Întruparea este simbolizarea; Biserica văzută este simbolizarea Bisericii nevăzute; ierarhia pământească este cea a ierarhiei cereşti. Dar simbolul presupune neapărat infinitul aşezat dincolo de el. Biserica prezentă şi întrupată în istorie, nu constituie insondabila profunzime şi plenitudinea sa, căci infinitul ei rămâne dincolo. Este imposibil de încarcerat nesfârşitul în sfârşit. Prin cunoaşterea acestui adevăr se distinge realismul simbolic de realismul naiv.

Biserica este corpul lui Hristos, care cuprinde tot infinitul vieţii cosmice, căci El însuşi este cosmic. Sacramentele şi dogmele Bisericii sunt expresia văzută a vieţii misterioase a corpului cosmic al lui Hristos.

Totuşi dogmele, cum am semnalat mai sus, nu sunt decât formulele simbolice ale adevărurilor experienţei spirituale, întâlnirile esenţiale ale omului cu Dumnezeu şi cu Hristos. Sacramentele nu sunt decât punctele principale şi văzute, în care se concentrează evenimentele teurgice, care se săvârşesc în viaţa cosmică. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este răstignit veşnic în cosmos şi jertfa sa euharistică este veşnic oferită. Biserica, duce spre aceste mistere ale vieţii divine, dar ele rămân de nepătruns raţionalismului şi spiritului său juridic. Prin natura ei Biserica este bilaterală; nu o putem aprecia dintr-un punct de vedere monofizit. Nu are numai o origine divină, are şi o origine cosmică, poartă nu numai semnătura lui Dumnezeu, dar şi amprenta lumii. Biserica este Dumnezeu-Lume, Dumnezeu-Umanitate.”[7]

Sunt de acord că Biserica văzută ar trebui să fie simbolizarea Bisericii nevăzute, dar acest lucru se poate realiza numai atunci când Biserica văzută exprimă latura invizibilă, a Bisericii Spirituale Unice, dar nu şi atunci când simbolul nu mai reflectă un conţinut real, atunci când simbolul se ridică la rangul de realitate de sine stătătoare, autonomă, atunci când simbolul uzurpă realitatea a ceea ce simbolizează, adică atunci când el devine o formă goală de conţinut, în sensul că îşi pierde puterea regeneratoare. Puterea spirituală de regenerare a Bisericii funcţionează numai atunci când persoana umană deţine chiar lucrul în sine, adică realitatea prezenţei lui Dumnezeu şi nu doar simbolul acesteia. Nu doar moaştele sfinţilor ci sfinţirea propriu zisă, nu doar icoana lui Cristos ci chiar pe Cristos, nu doar ungerea simbolică cu mir ci chiar puterea Duhului Sfânt prezentă în om şi manifestarea acesteia prin darurile şi roadele sale. În Biserica instituţională Ortodoxă Taina mirungerii este acea lucrare sfânta, instituită de Mantuitorul Hristos, prin care, ungându-se de catre episcop sau preot cu Sfantul Mir membrele celui botezat, odată cu pronuntarea cuvintelor: „Pecetea darului Sfantului Duh, Amin”, se împartăşeşte primitorului ha­rul întăririi, creşterii şi desăvărşirii duhovniceşti începute prin botez. Simbolul se practică cu zeci de milione de oameni dar câţi dintre aceştia manifestă în practică puterea Duhului Sfânt, săvârşind minunile pe care Cristos a prezis că le vor săvârşi aceia care cred în El? În multe cazuri simbolul nu este însoţit de realitatea pe care acesta ar trebui să o reprezinte.

 Dacă Isus nu prinde viaţă în noi înşine şi nu locuieşte în noi nu are nici o importanţă dacă participăm sau nu la administrarea simbolului respectiv. Totuşi trebuie spus că unele Biserici instituţionale echivalează administrarea simbolului cu lucrul în sine, adică atunci când un credincios participă la Eucharistie sau Cină, în acel moment pâinea şi vinul sunt considerate că se transformă, în mod concret, tangibil, în sângele şi trupul lui Cristos, prin urmare cel în cauză este efectiv locuit de El. Pe de altă parte, transformarea spirituală a persoanei se realizează numai atunci când Duhul lui Cristos locuieşte, în fiinţa umană, în mod efectiv şi acesta este un contact spiritual nu fizic care poate avea loc în momentul în care contactul cu apa şi vinul se produc efectiv, dar care poate foarte bine să nu se producă în acel moment. Contactul spiritual cu Cristos se poate produce cu totul în afara acestui context şi se întâmplă, de exemplu, atunci când Duhul lui Dumnezeu se pogoară asupra fiinţei umane. Acest lucru nu se întâmplă numai cu ocazia Cinei şi am dezvoltat în carte acest subiect. Confiscarea şi manipularea simbolurilor de către Bisericile instituţionale este o mare problemă şi această situaţie se extinde şi în legătură cu sărbătorile religioase, etc. Relaţia spirituală dintre Dumnezeu şi om se stabileşte din iniţiativa celui dintâi atât colectiv, prin întruparea lui Isus Cristos dar şi individual, prin chemarea la mântuire a fiecărui individ în parte.

Este foarte important să precizez că simbolul şi realitatea prezenţei lui Dumnezeu nu sunt unul şi acelaşi lucru şi că practicarea formală a simbolurilor nu are legătură cu activitatea Bisericii Spirituale Unice. Manipularea apare atunci când cele două sunt, în mod deliberat confundate şi atunci când oamenii se amăgesc cu ideia că practicând un simbol al Creştinismului, în mod automat intervine şi puterea divină. Evident nu sunt împotriva simbolurilor ci doar afirm că ele pot devenii o capcană pentru spiritul uman atunci şi numai atunci când nu sunt însoţite de o viaţă spirituală autentică în directă relaţie cu Dumnezeu.

„Biserica ecumenică nu este complet actualizată în Biserica văzută şi istorică; altfel ar fi inexplicabilă pluralitatea bisericilor şi confesiunilor. Biserica universală rămâne dincolo de toate diviziunile. Dacă, pe de o parte, prezentarea Bisericii în istorie constituie un proces de îmbogăţire, de a şti împlinirea rolului universal şi istoric ce trebuie să-l aibă creştinismul, pe de altă parte implică un proces de scădere, o inevitabilă adaptare la nivelul mediu al masselor populare. În Biserică, economia a jucat un rol preponderent. Toate corpurile istorice s-au creat pentru a servi interesele colectivităţilor; poartă amprenta lor. Religia, în lume, este o creaţie la care au colaborat poporul şi învăţaţii religiei, profeţii. De aceea, viaţa religioasă comportă, în acelaşi timp, stratificări populare şi stratificări spirituale aristocratice.

Biserica văzută nu poate exista numai pentru minoritatea aleasă; ea se adresează întregii omeniri şi întregului univers. De aici toată latura ei negativă, tragedia sfâşiată a destinului ei, toată atracţia sau repulsia din istoria ei. Biserica trebuie să coboare în adâncimile vieţii universale, nu poate rămâne pe culmi, cum doresc gnosticii, montaniştii şi discipolii diverselor secte. Lumea omenească, în care trebuie să trăiască Biserica, este doborâtă de naturalismul păgân, de ură şi mărginire. Adevărul ecumenic al Bisericii se scindează pe fascicole păgâne. Marea aberaţie istorică a stat în faptul că prea des omul a confundat mărginirile sale cu absolutul divin, a conferit o valoare absolută şi sacră trupului istoric. Biserica este o realitate ontologică, un organism spiritual; în această fiinţă reală, care se află nu numai pe pământ, dar şi în cer, nu doar în timp, dar şi în eternitate, sunt amestecate două naturi: Dumnezeu şi lumea, Dumnezeu şi umanitatea. Iată raţiunea pentru care Biserica, organism şi fiinţă reală, împărtăşeşte destinul lumii şi al umanităţii, suferă şi se dezvoltă. Biserica aparţine ordinii iubirii şi libertăţii, dar trăieşte în lumea naturală a discordiei şi constrângerii. Biserica aparţine ordinului spiritual, dar este cuprinsă în ordinul natural, pe care este chemată să-l transfigureze.

Sacramentele Bisericii constituie prototipurile transfigurării întregului univers. Numai prin sacramente, prin litur­ghie, prin euharistie comuniază poporul cu profunzimea vieţii spirituale. Sacramentele se săvârşesc în adâncurile vieţii cosmice; acolo se face jertfa lui Hristos. Sacramentele se realizează în fiecare fenomen al vieţii, dar sunt văzute şi concentrate în misterul (taina) Bisericii, şi acolo se revelă întregii umanităţi. Religia populară este liturgică şi simbolică.”

Biserica este un organism spiritual, aşa cum am consemnat în mai multe locuri, în această lucrare totuşi ea trăieşte în lume ca fiinţă reală cu caracteristici umane, după opinia lui Berdiaev. Pe de altă parte, o ideie ne consemnată de acesta, latura umană, ca să mă exprim astfel, trupul uman al Bisericii, adică instituţia bisericească ajunge să se constituie ca o entitate în sine devenind mai degrabă unul din multele trupuri ale lumii şi nu trupul lui Cristos. Acest proces de autonomizare, de transformare în vehicule ale unor interese pur umane, parcurs de Bisericile instituţionale, reprezintă obiectul lucrării de faţă şi delimitarea acestui fenomen faţă de puritatea şi frumuseţea spiritualităţii creştine unul dintre obiectivele principale ale acesteia.

Aş dori, în acest context de introducere, să revin puţin asupra sacramentelor. Biserica celor născuţi din Spirit nu a renunţat şi nu poate renunţa la sacramente. Principiul fundamental al acestui organism spiritual este însă negarea oricărui monopol din partea oricărei instituţii bisericeşti asupra sacramentelor. Biserica Spirituală Unică nu este un nou cult cu o nouă doctrină ci este o realitate pur spirituală ne organizată în forme instituţionale, fără nici o structură organizatorică stabilită de oameni, este viaţă spirituală, fără constrângerea instituţiilor religioase, de nici un fel.

Niciodată nu a exprimat la fel de bine un alt om, despre care eu să fi auzit, propriile mele idei şi bineînţeles propriile sale idei, altul decât Berdiaev. Desigur şi el şi eu ne-am adăpat de la aceaşi sursă spirituală. Acesta este motivul pentru care am dorit să reactualizez în această lucrare, unele texte care îi aparţin şi să retrezesc în acest fel interesul cititorilor pentru opera lui. Totuşi, demontarea mecanismului interior al Bisericii şi analiza raportului dintre părţile componente, tensiunile şi dinamica viitoare a fenomenului creştin, este un aport personal pe care eu îl aduc la această temă majoră, care este Biserica. Nu mă pot despărţii de analiza unor fragmente din cărţile lui Nicolai Berdiaev înainte de a mai face referire la câteva citate.

„Nu pot adera Bisericii punând condiţia de a nu accepta decât Biserica cerească, sau Biserica ce a realizat perfecţiunea pe pământ. Nu pot primi Biserica din exterior, ci numai din interior. Atunci, nu poate fi vorba de o legătură contractuală între ea şi mine; la Biserică aderând prin inferioritate. Doresc o dezvoltare creatoare, nu pot admite stagnarea, imobilitatea şi inerţia. Numai o concepţie întregită despre Biserică, înfăţişată prin cosmosul încreştinat, ca Biserică cerească şi eternă şi nu doar temporală şi istorică, mă eliberează de apăsarea ei exterioară, mă opreşte să emit judecăţi criticiste asupra ei. Intrarea în Biserică este pătrunderea în planul etern şi divin al lumii. Acest act nu implică o separare de concret, părăsirea lumii, ci cu adevărat participarea la transfigurarea lor.

Biserica este dinamică, este un proces creator; oprirea acestui proces este o slăbiciune şi un păcat omenesc. În Biserică nu există doar principiul lui Petru, ci şi cel al lui Ioan şi Pavel. Tradiţia esoterică a lui Ioan niciodată nu moare în Biserică; trăieşte nu numai în Evanghelia temporală şi istorică, dar şi în Evanghelia eternă. Hristos a propovăduit venirea împărăţiei lui Dumnezeu şi ne-a chemat în căutarea ei înainte de orice, nu a instituit dintr-o dată o Biserică istorică, cu întocmirea ei pământească. (În critica istorică, găsim multe idei, bine justificate în această privinţă, fără ca ea să cuprindă întinderea religioasă a afirmaţiilor sale. Există mari adevăruri la Zome, Sabatier, Heiler, dar ei nu văd adevărul istoric decât printr-o separare de conştiinţa Bisericii.) Obştea creştină primitivă trăia într-o atmosferă eshatologică, în aşteptarea celei de a doua Veniri a lui Hristos, a Venirii împărăţiei lui Dumnezeu; organizarea unei biserici, în sensul istoric al cuvântului, nu-i era necesară. Întemeierea Bisericii pentru viaţa pământească a devenit indispensabilă când s-a conştientizat îndelungul drum istoric ce mai trebuia parcurs, nefiind încă momentul instaurării împărăţiei lui Dumnezeu. Aceasta necesita organizarea, în vederea unei vieţi istorice. Darurile harismatice au slăbit şi canoanele s-au promulgat, recunoscându-se că harul sacerdoţiului este transmis prin succesiune apostolică. Pe pământ s-a instituit Biserica, în locul împărăţiei lui Dumnezeu. Dar niciodată nu trebuie să fie confundată Biserica pământească cu împărăţia lui Dumnezeu, nici identificată cu ea, căci Biserica nu este decât calea care duce la împărăţie. Ideea împărăţiei lui Dumnezeu rămâne o idee eshatologică şi nu istorică.”

 Am făcut, în prezenta lucrare, numeroase remarci asupra caracterului dinamic al Bisericii Spirituale Unice şi asupra modului evolutiv în care se acumulează cunoştinţele despre Dumnezeu. Pe de altă parte, instituţiile bisericeşti au închis în dogme fixe formularea unor adevăruri despre El. Dacă Dumnezeu este imuabil, nu acelaşi lucru este valabil şi pentru dogmele în legătură cu El. Aroganţa acelora care cred că ştiu totul despre o Fiinţă infinită şi care au închis într-o „cutie de valori,” la care au aruncat cheia, tot ceea ce se poate spune despre acastă Fiinţă trezeşte zâmbete dar şi revoltă atunci când ne gândim că în numele unor adevăruri „absolute” Inchiziţia a torturat oamenii şi i-a ars de vii şi că ar mai face din nou acest lucru dacă ar mai avea puterea să o facă. Dacă avem dreptul să ne exprimăm liber şi dacă eu să scriu această carte, este datorită acelui mult şi pe ne drept blamat „spirit secular,” adică a libertăţii scăpate de teroarea cenzurii religioase, fără de care nimeni nu ar fi putut să gândească şi mai ales să declare decât cea ce i se permitea de către Bisericile instituţionale. Nu este bine că lucrurile stau în acest fel adică faptul că ne datorăm libertatea „secularismului” şi nu Creştinismului. Şi din acest motiv dialectica dintre religie şi ştiinţă trebuie privită cu mare atenţie şi trebuie recunoscut că dezvoltarea ştiinţei a contribuit şi la o înţelegere mai profundă a valorii spirituale a Creştinismului, şi o definire mai exactă a libertăţii, în detrimentul institutuţionalismului religios.

Fundamentalismul religios creştin este în floare şi în ziua de astăzi şi în mod special printre Români, dar nu numai. Sunt destui aceia, mai ales printre Neo-Protestanţi, care văd în mijloacele de informare un adevărat pericol pentru „puritatea lor morală” şi privesc ştiinţa şi tehnologia cu suspiciune. Sunt mulţi, de asemenea, aceia care sunt mai ataşaţi de instituţiile bisericeşti de care aparţin, de cât de valorile spirituale ale Creştinismului şi aceasta pentru-că Isus Cristos ne cere dăruire de sine şi compasiune profundă pentru ceilalţi pe când Bisericile instituţionale nu ne cer decât banii noştri. De un singur lucru putem fi siguri salvarea noastră spirituală nu se poate cumpăra cu bani, oricât de mulţi, putem să îi corupem pe oameni, dar nu putem, în nici un caz, să îl cumpărăm pe Dumnezeu. În Romania se pendulează între o tradiţie religioasă extrem de îngăduitoare şi permisivă, cea Ortodoxă, în care Biserica instituţională promite să facă totul, prin acţiunile ei, pentru salvarea sufletelor şi un legalism exacerbat, promovat de multe culte Neo-protestante. Creştinismul spiritual descoperă dimensiunea personală, intimă a credinţei creştine, posibilitatea eliberării prin înţelegerea motivaţiilor profunde a unor valori morale, înălţimile spirituale pe care omul le poate atinge atunci când realizează, în mod conştient, frumuseţea unor relaţii bazate pe principiul dragostei spirituale creştine. Dostoievschi spunea că frumuseţea va salva lumea. Frumuseţea morală şi spirituală a lui Dumnezeu ne face să îl iubim, dar ce sens ar avea să acceptăm un nou stăpân autoritatar, după ce cu greu am scăpat de cei pământeşti, un stăpân care ar dispune de fiinţa umană în mod absolutist şi care se delimitează de aceasta printr-un zid, în care singura poartă de trecere este o instituţie bisericească sau alta? Dumnezeu şi omul sunt una, în Cristos, nimic nu îi desparte şi nimic nu îi poate îndepărta sau înstrăina. Suntem una cu Dumnezeu, în Cristos, aşa cum în însăşi persoana lui Isus cele două naturi, divină şi umană, se bucurau şi se îngemănau împreună. Nici vorbă de medierea vreunei instituţii religioase între Dumnezeul din Cristos şi omul din Isus, în interiorul Fiinţei Sale. Legătura cu Dumnezeu este o relaţie pur personală, intimă şi nu obiect de comerţ, pe piaţa publică. O dată scoasă din spaţiul interior, sufletesc şi aruncată în spaţiul public, credinţa personală se umple de praf şi chiar de noroi şi este de multe ori călcată în picioare de ceilalţi. 

„Epoca noastră a creat un dualism fără precedent al Bisericii şi lumii, al sacrului şi al profanului, al religiei şi al vieţii; a despărţit vechiul agregat istoric, în care erau adunate creştinismul şi viaţa socială. Această situaţie nu se mai poate menţine pentru conştiinţa religioasă; viaţa se trăieşte fără de dorirea lui Dumnezeu, rămâne fără justificare şi nesfinţită, religia este surghiunită într-un colţ al sufletului. Dar acest proces dureros deschide noi posibilităţi; graţie lui, creştinismul se eliberează de obiceiurile păgâne şi de vechea generaţie naturală, contribuie la spiritualizarea creştinismului, la naşterea unei spiritualităţi noi în lume. În Biserica văzută şi perceptibilă, vechea natură păcătoasă a omului există încă, şi adesea deformează şi slăbeşte creştinismul; dar până în prezent nu au fost complet deduse toate urmările dogmei hristologice. Tot ce a suferit Biserica, în viaţa sa istorică, coruptibil, funest, provine din neiluminarea, neîncreştinarea naturii omeneşti. Or, în istoria vieţii sale, ca şi în lume, majoritatea domneşte asupra minorităţii, adică partea mai puţin spirituală a omenirii domneşte peste cea mai mult spirituală. Şi această influenţă nefastă a activităţii omului în viaţa Bisericii a fost un imens obstacol în perceperea naturii sale teandrice, în sfinţirea interioară a procesului creator ce se săvârşeşte în ea.”[8]

Acest citat din Berdiaev, de final, aproape că nu mai are nevoie de comentarii totuşi trebuie menţionat că acesta vede Biserica ca un mediu în care se desfăşoară liber capacităţile omului creator şi aşa ar trebui să fie, dar în realitate Bisericile instituţionale, unele mai mult şi altele mai puţin, duc un război ne declarat împotriva celor mai recente descoperiri ştinţifice, încercând de multe ori un dogmatism desuet şi care devine din ce în ce mai puţin convigător. Oamenii sunt forţaţi să aleagă între ştiinţă şi religie, ceea ce reprezintă de fapt o opţiune falsă, pentru că ambele tind la cunoaşterea aceleiaşi realităţi. Există o legătură profundă între credinţa creştină şi filozofie. Preluarea literală a Bibliei poate duce şi în realitate chiar şi duce la o formă de moralizare forţată şi rigidă, la o morală creştină care cu toate că nu este din lumea aceasta este transformată într-un fel de „pat al lui Proclust.” Acesta din urmă este un personaj din mitologia greacă. Acesta ademenea călătorii și le oferea ospitalitatea casei sale. Odată ajunși în casă, Procust îi obliga să se culce pe un pat de aramă. Atunci când călătorul era mai scurt decât patul, Procust îi intindea corpul, trăgându-l de mâini și de picioare, până ce-l lungea pe potriva patului. Dacă oaspetele era mai lung decât patul, Procust îi tăia capul ori picioarele. Evident, în orice situație deznodământul era moartea călătorului ghinionist.[9]

Dincolo de mitologia Bibliei, umanitatea a încercat să dea un înţeles Fiinţei din spatele universului, în acelaşi timp, din centru universului şi de dincolo de univers, Forţei supreme, din care decurg toate lucrurile. Ce poate Fi, Acela care este deasupra fiinţei, despre ce vorbim atunci când vorbim despre Dumnezeu? Renunţarea la raţionalitate nu face servicii credinţei creştine şi chiar tinde să o redistribuie într-un spaţiu derizoriu. Pe de altă parte şi doresc să subliniez acest fapt, credinţa creştină fără dimensiunea sa mistică nu este decât un surogat al filozofiei sau moralei. Credinţa creştină are, la un moment dat, să spunem la fel ca şi soarele, două părţi, una văzută şi una nevăzută. Latura vizibilă este potenţată de cea invizibilă şi latura imanentă este posibilă datorită laturii transcendente. Dacă ar fi să folosim un exemplu din teoria relativităţii a lui Einstein, noi, planeta noastră şi individualitatea noastră umană, sunt elemente de finitudine într-o planeitate fără limite şi în locul unde ne aflăm, spaţiul şi timpul se curbează în jurul nostru. Învăluiţi în această ‚mahramă,’ termen biblic, spaţio-temporală, avem tendinţa să judecăm toate lucrurile prin prisma a ceea ce vedem şi ce auzim, fără însă să lăsăm loc misterului. Cea ce nu ştim poate fi mai mult şi mai important decât ceea ce ştim şi pentru necunoscut avem un cuvânt şi anume Dumnezeu. Numai că Dumnezeu se refractă în noi prin aceea că noi suntem din El şi nu suntem uitaţi de El. El ne cunoaşte pe noi în cele mai mici detalii dar noi îl cunoaştem pe El numai în linii generale. O ‚urmă’ a lui Dumnezeu există în tot ceea ce îi aparţine dar în sufletele noastre această ‚urmă’ luminează cel mai puternic. Aceast termen de ‚urmă,’ în traducere liberă, nu îmi aparţine mie, ci lui Plotinus.[10] Influenţa lui Plotinus a fost atât de uriaşă, în formularea învăţăturilor creştine, încât am tot dreptul să fac referire la el.

Aceia care sunt ‚somaţi’ la Dumnezeu de către diverse instituţii bisericeşti sunt din păcate, de multe ori, goliţi, sărăciţi, de tot ceea ce a însemnat spiritualitatea creştină de 2000 de ani încoace, pe de o parte, fiind aruncaţi în confuzia ameţitoare a cea ce înseamnă litera Biliei fără înţelesurile ei profund umane. Pe de altă parte, aceia sunt ‚îmbătaţi’ cu ritualuri insufucient susţinute de un discurs analitic raţional. Există o tendinţa absurdă, născută o dată cu Protestantismul, dar agravată prin Neoprotestantism şi anume aceea de a reinventa, de la zero, spiritualitatea creştină, cu fiecare nou creştin apărut în lume. În loc să ne hrănim cu ceea ce avem în bagajul umanităţii noastre şi să adăugăm, fiecare din noi, ceva substanţial la ceea ce avem deja, ne trezim purtaţi de vântul unor doctrine, pe care nu avem la ce le raporta. Câte odată sumtem învăţaţi că tradiţia creştină este ceva rău şi că numai Biblia, înţeleasă în mod literal este semnificativă, dar nu ni se spune că Biblia a fost scrisă în baza tradiţiei orale care exista în momentul în care textele ei au fost consemnate pe suportul material. De alungul a două mii de ani mari filozofi, mari gânditori, mari mistici, au încercat să dea un sens uman, raţional, credinţei creştine. A face abstracţie de toată experienţa lor spirituală echivalează cu a face abstracţie de cele dintâi învăţături, pe care în primii şapte ani de acasă, părinţii le acordă copiilor lor. Unele Bisericile instituţionale, încearcă să ne rupă de marea tradiţie a Creştinismului şi să ne limiteze la tradiţiile lor limitate, la o anumită cultură sau zonă geografică. În acelaşi timp, tradiţiile mai vechi le refuză pe cele mai noi, de exemplu tradiţia Ortodoxă, cea Romano Catolică, sau Greco Catolică, se distanţează de tradiţiile Protestante sau Neoprotestante. Lucrul acesta se întâmplă pe fondul unui fenomen în care unele din noile tradiţii, cum ar fi cele Neoprotestante, îşi ascund propriile elemente caracteristice oricărei tradiţii şi nu se recunosc pe ele însele a fi veritabile tradiţii. „Sola Scriptura” este văzut ca un principiu care respinge tradiţia creştină, în înţelesul îngust al acestui termen,  dar ce este o tradiţie dacă nu un set de reguli şi doctrine dezvoltate în timp, de absolut toate Bisericile instituţionale? Toate instituţiile bisericeşti se conduc nu numai după Biblie, dar şi după modul lor specific de interpretare a acesteia şi după reguli şi obiceiuri proprii de funcţionare şi eu văd în aceasta, nici mai mult, nici mai puţin decât o tradiţie stabilită, sau în curs de devenire.  

Nu suntem lăsaţi să fim Creştini şi atât, suntem înghesuiţi în nişte cutiuţe pe care sunt lipite tot felul de etichete, care nu corespund conţinutului lor. Revenind la ansamblul spiritualităţii creştine, deci ridicându-ne cu o treaptă peste frontierele trasate de oameni, nu de Dumnezeu, încercăm să stabilim densitatea atmosferei spirituale pe care o respirăm şi pe baza conţinutului său de substanţă cognitivă şi raţională, transpusă în idei care nu pot să nu se înlănţuiască în sisteme de idei, devenite în mod inevitabile sisteme filozofice. Gîndirea filozofică nu este altceva decât gîndire, pur şi simplu, care însă nu îşi poate refuza o anumită sistematizare, dar care spre deosebire de doctrinele religioase, nu conţine nici un fel de element extraneu de autoritate? Nu trebuie să crezi într-un sistem filozofic, ci doar să analizezi posibilitatea de deschidere ideatică pe care ţi-o propune. Lucrul acesta ne îmbogăţeşte şi ne învaţă, dându-ne posibilitatea să discernem mai bine între idei, inclusiv între cele referitoare la credinţa creştină. Din păcate, în limba Română, cuvântul filozofie are şi o conotaţie peiorativă. Lucrul acesta se găseşte probabil doar la noi, fiindcă eu nu cunosc nici o altă zonă geografică, în care filozofia să nu fie respectată de toată lumea, ca un element esenţial de cultură. Filozofia sistematică nu trebuie confundată cu filozofia „de viaţă,” a fiecăruia dintre noi, deoarece cu toate că amândouă formele de activitate intelectuală, sunt la fel de legitime, totuşi filozofia sistematică a apărut în cultura umană ca o ştiinţă, iniţial ca ştiinţă a ştiinţelor. Personal sunt convins că dacă nu ar fi făcut apel la filozofie, credinţa creştină ar fi fost doar o formă de subcultură, neatractivă pentru persoanele care îşi pun întrebări. Dar nu a fost să fie aşa şi aş adăuga că nici nu putea să fie aşa. Credinţa creştină s-a ridicat la rangul de problematică intelectuală majoră datorită filozofiei. De ce oare toţi aşa numiţii părinţi ai Bisericii au fost şi buni cunoscători ai filozofiei? Pentru că nu se poate medita serios şi sistematic fără filozofie.

Credinţa creştină, în ansamblul ei este fundamentată pe filozofie şi pe misticism, de aceea ambele elemente sunt la fel de importante. Ce înseamnă experienţă mistică? Definiţia dată de Dex este clară: „Credință în existența unor forțe supranaturale și în posibilitatea omului de a comunica direct cu aceste forțe (prin revelație, intuiție, extaz); sau: „Credință despre existența unor forțe supranaturale cu care omul ar comunica prin revelație și extaz.” Avem de asemenea următoarea definiţie: „Concepție teologică-idealistă asupra lumii, la baza căreia stă credința în existența unor forțe supranaturale cu care omul ar putea comunica prin revelație, intuiție, extaz; comportament, atitudine psihică, concepție specifică misticilor.” Credinţa creştină nu poate fi redusă doar la filozofie dar nu poate fi restrânsă nici doar la misticism. De ce nu se poate alege fie una fie cealaltă dintre opţiuni? Deoarece, după părerea mea, filozofia fără misticism poate vorbi despre Dumnezeu, dar nu poate fi în unitate simţită, trăită cu El, doar prin forţe proprii şi din acest motiv riscă să se îndepărteze de substanţa vie a Fiinţei, sau, în cel mai bun caz, să pornească de la premizele unei permanente fluctuaţii în fundamentul de bază al recunoaşterii unei existenţe raţionale dar situată dincolo de posibilităţile tranzitorii ale raţiunii umane.

Credinţa creştină nu este iraţională, doar că obiectul ei de referinţă, adică Dumnezeu, se află dincolo de raţionalizarea propriilor noastre limite. Cu alte cuvinte, redefinirea continuă a propriilor limite umane este un proces care ne împiedică să folosim raţiunea noastră ca etalon al inefabilului, adică a lui Dumnezeu. Inefabilul nu poate fi exprimat şi în consecinţă nici măsurat dar noi avem tendinţa de a reduce inexprimabilul la exprimabil, ne măsuratul, la măsura noastră umană. Este esenţial însă de a nu face confuzia între cele două dimensiuni ale realităţii cea inefabilă, infinită şi cea exprimabilă, finită. Declamarea literală a textelor Biliei, cu aplombul specific al celor neştiutori nu face decât să diminueze, în reprezantarea umană, substanţa lui Dumnezeu, dacă această retorică nu este însoţită de vibraţia sufletească a aceluia care a atins, în mod personal, cu sufletul său, frontierele ne văzute ale puterilor omeneşti şi a fost ‚răpit’ de Puterile Spirituale şi înălţat dincolo de condiţionările materiale. Ca să uiţi trecătorul şi să dispreţuieşti moartea trebuie să fi gustat, măcar pentru o clipă din eternitate. Studiind experienţele celor care s-au aflat în moarte clinică şi care au revenit la viaţa pământească se poate constata că aproape toate au în comun dorinţa celui în cauză de a râmîne pe meleagurile veşnice şi a nu se mai întoarce în materialitatea diurnă. Credinţa creştină ne propune o astfel de experienţă, fără însă a ajunge în moarte clinică, adică un astfel de exerciţiu spiritual, care să ne permită să vedem dincolo de orizontul uman, urcaţi pe ‚umerii,’ în formă de cruce, a lui Isus Cristos.

Filozofia ne scapă de iluzia aceluia care încearcă să prindă, să ‚atingă’ pe Dumnezeu, prin imaginea Lui mitologică, experienţă care în viaţa codiană este prezentă în  aşa numitul fenomen „fata morgana.”  Fata morgana  este un fenomen optic, frecvent în țările calde, care face ca obiectele aflate la orizont (sau dincolo de el) să apară ca reflectate în apă, cu imaginea răsturnată (simplă sau multiplicată) și care se datorează mișcării sau creșterii rapide a densității aerului în raport cu înălțimea. Mai înseamnă şi apariție înșelătoare; iluzie trecătoare. Copiii, cei la minte, nu cei la suflet, câteodată, încearcă să prindă imaginea aparentă şi când o ating cu mână au sentimentul că au în stăpânirea lor obiectul în sine. Filozofia ne descoperă, într-un mod raţional, elegant şi ne umilitor, limitele puterii noastre de a îl cunoaşte pe Dumnezeu, nu pentru a ne descuraja de la procesul cunoaşterii dar pentru a ne determina să ne continuăm căutarea dincolo de limitele propriei noastre naturi. Fără să dea, pur şi simplu la o parte, cu dispreţ, căutarea noastră, filozofia ne arată pînă unde ne poate duce ea, dacă este efectuată exclusiv cu mintea şi ne invită la permanentă reevaluare. Filozofia ne arată întodeauna drumul corect în care trebuie să mergem, după ce depăşim limitele ei şi direcţia raţională din care ne putem aştepta la un răspuns.

Aceia care citind exclusiv textele Bibliei şi pe acelea în mod disparat şi ne inspirat şi care teoretizând după aceea propria lor înţelegere limitată pe care o transformă într-o dogmă fixă, pot fi priviţi cu duioşie şi profundă înţelegere dacă nu devin periculoşi şi retrograzi şi dacă nu se pregătesc să impună prin constrângere, viziunea lor, asupra întregii lumi. Citirea Bibliei poate fi suficientă pentru salvare dar nu şi pentru conectarea mesajului ei la realităţile vieţii cotidiene. Există imperii politice dar şi imperii spirituale, altele decât Împărăţia lui Dumnezeu, aceasta din urmă ne fiind din lumea aceasta. Filozofia ne atrage atenţia la vigilenţă intelectuală şi spirituală împotriva fanatismului religios şi aceia care dispreţuiesc filozofia în realitate dispreţuiesc bunul simţ şi măsura pe care raţiunea o impune asupra omului. Optuzitatea intelectuală nu oferă avantaje dar crează pasiuni false, determinarea pentru dedicare necondiţionată unei cauze, oricare ar fi aceasta dar cu condiţia să te predispună la excese. Mândria personală şi fanatismul religios merg mână în mână, aroganţa şi intoleranţa, atunci când sunt catalizate de religie sunt laturile aceluiaşi fenomen. Aceste trăsături psihologice nu sunt specifice doar religiei, ele se regăsesc şi în alte domenii ale existenţei umane. Lăsând loc la inefabil, încercăm să ordonăm gândurile noastre în cunoştinţă de cauză cu privire la preocupările celor din jurul nostru şi în modul acesta creem o comuniune spirituală şi intelectuală în jurul aceleiaşi teme de intuiţie, care este credinţa noastră comună în Dumnezeu.

Filozofia răspunde unei nevoi umane acute şi anume aceea de a îşi putea imagina obiectul propriei credinţe. O credinţă fără imaginaţie înseamnă o preluare literală a unei transpuneri mitologice a unor adevăruri, care depăşesc cadrul restrîns al condiţiei umane. Imaginaţia este începutul cunoaşterii şi cred că a stopa imaginaţia înseamnă a sufoca însuşi acest proces, chiar înainte de a putea să îşi producă primele roade. Nu ni-l putem imagina probabil pe însuşi Dumnezeu Tatăl, exact aşa cum este, dar putem şi trebuie să ne închipuim dimensiunea la care această Realitate se referă. Trebuie să ne imaginăm, sau cel puţin să încercăm să ne imaginăm, ce înseamnă infinitul şi de ce acesta este aşa de complex dar şi plin de oferte pentru noi. Nu putem să facem acest demers fără instrumente conceptuale, adică să lăsăm totul la nivelul unui strigăt lăuntric, dureros de intens, dar în fond surd, la nivelul unei ‚angoase’ existenţiale, care ne subliniază înstrăinarea noastră de absolutul de care aparţinem. Sentimentul înstrăinării omului, conștiința condiției umane de ființă muritoare ne face să ‚urlăm’ câteodată din interior şi numai în noi înşine dar puterea de a controla înţelesurile se află în cuvînt. Însăşi puterea lui Dumnezeu se manifestă prin Cuvânt, Acela care a fost de la început şi prin care şi pentru care s-au făcut toate lucrurile. (Ioan 1, 1) Omul depăşeşte condiţia de rob prin cuvânt, prin cunoaşterea care vine prin cuvânt iar filozofia este arta de a folosi cuvântul pentru a exprima căutările umane şi neliniştile sale de ‚oglindă’ lucidă a realităţii. Dezbrăcarea conştiinţei de cuvânt de capacitatea de a îi înţelege sensurile convine instituţiilor bisericeşti, care se pretinde a fi intermediarul dintre om şi Cuvânt. Oamenii fără cultură şi educaţie sunt mai uşor de manipulat dar aceea care gândesc sunt întodeauna incofortabili pentru ‚tradiţiile’ şi instituţiile stabilite „pentru totdeauna.”

Trebuie numai să credem, nu avem nevoie de „filozofiile lumii” susţin unii manipulatori, dar în ce să credem ne spun ei. Esenţa spiritualităţii constă însă tocmai în descoperirea, cu propria fiinţă, a credinţei, pornind de la descoperirea nevoi de credinţă şi mergând până la definirea spaţiului acesteia. Orice om care acum este credincios a fost mai întâi filozof. A început să se întrebe de ce sunt toate aceste lucruri, care formează viaţa sa şi ce loc are sinele său într-un univers care pare a nu avea nici un sine. De ce trebuie să sufere şi să se zbată 80, 90 de ani pe pământ dacă, după aceea nu mai rămâne nimic din el sau din ea. Rămâne specia umană, dar ea este confruntată cu aceleaşi căutări la nivel global ca şi la nivel individului. Avem două accepţiuni ale nemuriri şi anume nemurirea ca individ şi nemurirea ca specia. Cine nu crede în nemurirea ca şi individ speră în schimb, implicit sau explicit, în nemurirea speciei, prin copii nepoţi, etc., ai săi cât şi ai celorlalţi membri ai speciei. Amândouă categoriile însă se bazează pe credinţă fiindcă îţi trebuie o mare credinţă pentru a spera că specia noastră va reuşi să depăşească toate obstacolele care îi stau în cale, demografice, legate de resurse, de poluare etc., pentru a se stabili pentru totdeauna în universul nostru sau într-un alt univers. Desigur o astfel de forţă ar veni din cunoaşterea ştinţifică, dar nu s-ar putea manifesta fără credinţa fermă în viitorul umanităţii şi în valoarea speciei umane. Creştinismul ne face oarecum elitişti, afirmând că numai unii, cei mai buni, vor ajunge în viitor, adică cei aleşi. Ştiinţa este mult mai ‚democratică,’ adică şi buni şi răi se îndreaptă către viitor împreună, căci viitorul nu este un tărăm al ‚sfinţilor,’ ci doar al fiinţelor inteligente.

În orice caz, individul doreşte să persiste ca atare, adică nu doar prin specie, ci în sine, pentru că fiecare vede în acest sine, un element de irepetabilitate care merită să dăinuiască la nesfârşit. Cu toate acestea credinţa Creştină ne cere să renunţăm la acest sine, adică să ne universalizăm devenind, în felul acesta, paradigme ale speciei umane. Pare un paradox, încercăm să ne salvăm pe noi înşine, sinele nostru, dar Isus ne-a cerut să ne lepădăm de sine. Cine îşi iubeşte viaţa şi-o va pierde, dar cine şi-o va da pentru Isus şi-o va câştiga. (Matei 10; 39) Un alt paradox, cel puţin în aparenţă; cum poţi să doreşti să trăieşti veşnic, dacă nu îţi iubeşti viaţa? Se pare că numai aceia care sunt gata să renunţe la viaţa lor au şansa veşniciei. Prin urmare credinţa creştină nu este o stimulare a egoismului sau o exacerbare a lui de aşa natură încât să ne facă să dorim să ne proiectăm pe noi înşine în eternitate ci înseamnă conştientizarea faptului că în fiecare din noi se consumă destinul întregi umanităţi şi că omul este în umanitate aşa cum umnanitatea este în om. Atunci când întrebările existenţiale pe care ni le punem, cele clasice, „de unde venim şi unde ne ducem,” nu găsesc răspuns în mediul nostru obişnuit sau în cultură mergem mai departe în procesul căutării de sensuri şi încercăm potenţialul credinţei în Dumnezeu. Filozofia nu şi-a terminat misiunea pentru că întrebările rămân aceleaşi, mai mult apar noi întrebări, mult mai complexe. Dacă Dumnezeu este o realitate complexă, din care decurg toate lucrurile, mai simple decât El, cum se face că întâi există ceea ce este complex şi după aceea cea ce este simplu, atâta vreme cât noi ştim că toate lucrurile complexe sunt constitutuite prin combinarea lucrurilor simple. Dacă Dumnezeu nu este material, atunci care este suportul existenţei Lui şi ce înseamnă că El este Spirit, independent de materie? Dacă nu este materie este energie sau informaţie, sau ambele împreună, dar de unde ştim, cu siguranţă, că Dumnezeu nu înglobează şi o latură materială? Sunt foarte multe întrebări, care îi lasă indiferenţi pe cei comozi dar nu şi pe cei care doresc să îl cunoască pe El.

Avem din nou două alternative, prima să nu punem întrebări şi în acest mod să credem orbeşte ceea ce vor alţii să ne spună, sau să încercăm să aflăm tot ceea ce se poate şi în felul acesta să parcurgem propria experienţă spirituală. În al doilea caz, filozofia ne va ajuta să preţuim credinţa şi ne va cultiva imaginaţia deoarece toate aceste întrebări sunt de resortul metafizicii, al filozofiei religiei şi al filozofiei ştiinţei. Credinţa filozofia şi ştiinţa nu pot merge decât împreună şi personal, sunt convins că ceea mai mare greşeală a religiei creştine, în trecut, promovată şi susţinută de Bisericile instituţionale, a fost obscurantismul. În prezent, fenomenul se diminuează treptat pentru că instituţiile bisericeşti nu pot nega evidenţele. Progresul ştiinţific şi tehnologic, cu toate că poate avea şi efecte negative, duce totuşi la creşterea gradului de civilizaţie umană la uşurinţa transporturilor, a comunicaţiilor, la rezultate spectaculoase, în domeniul medicini, inclusiv la posibilitatea răspândirii mesajului creştin. Cu toate acestea, cele mai multe Biserici instituţionale nu sunt pregătite să pună în discuţie descoperirile ştiinţifice în domeniul astrofizicii, apariţiei vieţii pe pământ, apariţiei omului şi fac o delimitare artificială între aplicaţiile practice ale ştinţelor, de exemplu, în domeniile, precizate mai sus şi metodologiile fundamentale care duc la rezulte de tip ştiinţific în domenii cum ar fi originea vieţii pe pământ sau a omului. Cu alte cuvinte, aceleaşi metode a permis ştiinţei să inventeze laserul, sau să descopere efectul Dopler, să permită transplantul de organe sau să stabilească vechimea pământului, etc.

Prin urmare, se practică încă acceptarea selectivă a rezultatelor ştiinţei, se acceptă ceea ce este evident şi nu poate fi contestat, ceea ce este util, pentru toată lumea, dar se respinge cu obstinaţie ceea ce contrazice fundamentele religioase ale Bisericilor instituţionale. Nu are importanţă că oamenii de ştiinţă care vorbesc despre Big-bang, aparţin aceloraşi medii academice care au promovat toate descoperirile ştinţelor moderne. „Ei nu ştiu ce spun,” doar în Geneza scrie clar, pe două pagini, toată istoria universului. Aceşti „oameni de ştiinţă” sunt nişte ‚păgâni,’ nişte ‚păcătoşi’ cărora le place să scormonească şi să răscolească adevăruri stabilite o dată pentru totdeauna şi intangibile, adică pământul a fost făcut în şase zile lucrătoare, din care în ziua întâi lumina şi în ziua a patra soarele, luna şi stelele. (Geneza 1; 2-5; 14-19)

Aceiaşi categorie, a  oamenilor de ştiinţă, sunt în regulă atunci când descoperă diverse medicamente miraculoase, pentru salvarea vieţii oamenilor, dar devin periculoşi, atunci când îşi pun probleme legate de originea universului sau a pământului. Unii apologeţi ai obscurantismului religios consideră că ştiinţa ar trebui controlată, căci altfel instituţiile bisericeşti riscă să fie contrazise, încă o dată, în probleme fundamentale, în care au fost nevoite să se recunoască înfrânte, în trecut. A rămas celebru cazul filozoafei Hypatia. Cu puţin înainte de moartea sa, Cyril a fost numit episcopul creştin al Alexandriei şi un conflict a izbucnit între acesta şi prefectul Orestes, de această confruntare fiind considerată vinovată matematiciana şi filozoafa Hypatia, care preda filozofia greacă în Egiptul roman. Orestes era prieten cu filozoafa Hypatia, iar aceasta era într-o postură dificilă fiind femeie şi filozof, în aceea parte de lume, care începuse să fie dominată de Creştini. Într-o zi din luna martie 415 e.n., o mulţime de Creştini au tras-o pe Hypatia din trăsătura cu care călătorea, au omorât-o şi i-au mutilat corpul cu bucăţi de ţiglă ascuţite, după care i-au ars rămăşiţele, bineînţeles fiind aţâţaţi de un ‚puritan’ al credinţei creştine.[11] În cartea sa „Mică călătorie către casa celor mari,” scrisă în anul 1928, Elbert Hubbard enunţa ceea ce Hypatia ar fi spus, în legătură cu religia sa: „Neoplatonismul este o filozofie progresivă şi nu îşi propune să ajungă la concluzii definitive pentru mintea umană care este finită. Viaţa este un drum şi cu cât mai departe călătorim cu atât mai mult adevăr putem înţelege. A înţelege lucrurile care sunt aproape de noi este ceea mai bună pregătire pentru a înţelege lucrurile care sunt dincolo de noi.”[12] De ce este important ceea ce s-a întâmplat acum 2000 de ani? Simplu, deoarece este simptomatică pentru întreaga istorie a Creştinismului până în prezent o anumită atitudine a Bisericilor instituţionale faţă de ştiinţă, sunt de asemenea endemice  aroganţa şi dispreţul faţă de creativitatea umană, iluzia că în instituţiile bisericeşti este depozitat tot adevărul şi că toată căutarea şi ştiinţa umană este zadarnică şi chiar este un atentat la ‚puritatea’ credinţei în Dumnezeu. Progresul societăţilor umane, atât cât este el, s-a realizat în conflict cu instituţiile bisericeşti şi a fost frânat, de multe ori, de acesta.

Filozofia a fost considerată mult timp „ştiinţa ştiinţelor” şi din ea s-au desprins toate ştiinţele moderne, cum ar fi fizica, astrofizica, biologia, ligvistica, politilogia, sociologia, etc. Aristotel, un filozof grec, a cuprins multe din aceste domenii, care au devenit autonome numai mult timp după ce el şi-a prezentat rodul interogaţiilor sale. Trebuie să precizez un fapt incontestabil şi anume acela că tot ceea ce înseamnă gândire creştină se bazează pe gândirea filozofică greacă aşa cum a fost ea dezvoltată mai ales de Platon şi Aristotel. Mă folosesc de expresia „dezvoltată de Platon şi Aristotel,” deoarece propria lor filozofie se situează pe bazele puse de pre-Socratici, depăşindu-le pe acestea cu mult. Referinţa la filozoafa Hypatia face legătura între modul de a gândi, care o anima pe această victimă a obscurantismului şi modul de gândire al celor mai mari ‚părinţi,’ de fapt gânditori şi filozofi ai Creştinismului. Neoplatonismul, pe care Hypatia, îl preda la şcoala de filozofie din Alexandria, a intrat în conştiinţa creştină prin părinţii Capadocieni, adică Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz şi Grigore de Nisa. ?

Este desigur simplist să afirmăm că dacă avem Biblia, nu ne trebuie altceva, atâta vreme cât Biblia nu ne dă răspuns la toate problemele legate de viziunea creştină asupra lumi. Atunci când eu afirm acest lucru, care nu sunt canonizat şi trecut în nici un calendar şi nici nu am nevoie să fiu, unii pun desigur afirmaţia mea sub semnul întrebări, dar toţi mari gânditori ai Creştinismului, mulţi dintre ei fiind canonizaţi de diverse Biserici instituţionale, au simţit adevărul acestei afirmaţi şi s-au întors către filozofie. Dacă avem Biblia de ce ne mai batem capul cu filozofia? Lucrul acesta se întâmplă deoarece Creştinii nu se înţeleg şi câteodată se omoară între ei, cu Biblia în mână. Dacă Biblia ne arată ce trebuie să facem ca să fim mântuiţi de ce nu ne rezumăm la ea? Pentru că, pentru a fi salvaţi nu trebuie mai întâi „să facem,” ci, în primul rând, trebuie „să fim,” adică să fim evoluaţi în gândire şi să devenim fiinţe libere, care gândesc cu mintea lor şi care aspiră către infintul libertăţii, al dragostei şi al existenţei. Naşterea din nou, adică renaşterea spirituală este o creştere, o evoluţie, un progres spiritual continu, până vom ajunge la înălţimea plinătăţii staturii lui Cristos. Este o dezvoltare în dragoste, în cunoaştere şi în caracter. Dezvoltarea în dragoste se face prin slujirea celor din jurul nostru, dezvoltarea în cunoaştere se face prin cunoaştere intelectuală şi dezvoltarea în caracter se face prin practică, urmând modelul oferit de Isus. Dacă în acest proces suntem încătuşaţi de instituţii bisericeşti, care în loc să ne susţină ne frânează, suntem obligaţi să „scuturăm lanţurile” şi ancoraţi direct în Persoana lui Isus Cristos să creştem, în mod continu, până ajungem la El, care este Capul mântuirii noastre. (Efeseni 4; 15) Isus este Capul pentru că ne luminează nu pentru că ne subordonează. (Ioan 8; 12)

Având în vedere cele de mai sus, aş dori, cât se poate de scurt, să fac referire la rădăcinile filozofice ale credinţei creştine, „în goana calului,” deoarece spaţiul rezervat acestei introduceri nu îmi permite altfel. Mă voi mulţumi să mă refer, în principal, la gândirea filozofică care lasă loc pentru misticism, adică pentru contactul direct cu prezenţa lui Dumnezeu, cu trăirea spirituală primordială, cu revelaţia creştină. În această introducere voi arăta câteva jaloane despre felul în care conştiinţa creştină a crescut în înţelegerea lui Dumnezeu şi voi începe printr-o prezentare foarte succintă a filozofiei greceşti. Cel mai marcant reprezentant al acesteia este, fără îndoială, Platon, în legătură cu care un mare filozof american Witehead spunea că toată filozofia modernă nu reprezintă decât note de subsol la filozofia acestuia.